Doru Nicolae Grădinaru

Deși momentul revoluționar de la 1848 este, prin excelență, unul european, este interesant de remarcat nu doar latura europeană a mișcărilor revoluționare din spațiul românesc, cât și aspectele autohtone. Elementul inedit al revoluției pașoptiste la români este dat de complexitatea geopolitică a spațiului, dar și de particularitățile sociale ale spațiului românesc, precum și de calitatea intelectuală a reprezentanților pașoptismului românesc, mulți dintre ei fiind școliți în Occident. 

În primul rând, pașoptismul european se baza pe ideile Revoluției Franceze, principala idee ce se contura în spațiul public fiind aceea că omul avea anumite drepturi pe care nicio autoritate nu le putea contesta^[1]. 

La Paris, locul nașterii Revoluției Franceze și al celei pașoptiste, îl întâlnim pe Nicolae Bălcescu, acesta convocând o întâlnire în vederea schițării unui plan de revendicări ce urma să ducă la declanșarea unei revoluții în spațiul românesc^[2]. Observăm astfel un element ce încadrează revoluția pașoptistă din spațiul românesc în contextul european, întrucât putem spune că revoluția română de la 1848 a început, de fapt, la Paris. 

Deși la 1848 în spațiul românesc au avut loc trei revoluții, acestea au avut similitudini în privința programelor politice. De remarcat faptul că, dincolo de similitudini, aceste programe erau de inspirație occidentală, ceea ce subliniază integrarea mișcării revoluționare românești în contextul european. Printre cele mai relevante prevederi ale programelor revoluționare de la 1848 regăsim: egalitatea cetățenilor, învățământ egal, responsabilitatea domnului, introducerea de drepturi și libertăți cetățenești etc. Elementul autohton al revoluției pașoptiste este dat de dorința arzătoare a revoluționarilor de scoatere a Principatelor Române din starea medievală în care se regăseau (prin îmbunătățirea situației țărănimii, conform Petiției-Proclamație sau, mai concret, prin împroprietărirea țăranilor, conform Proclamației de la Islaz) și de recuperare a decalajului imens față de Occident. 

Un alt element interesant ce poate conduce la o integrare a Revoluției Române de la 1848 în contextul european este declanșarea revoluției din Transilvania în contextul revoluției maghiare și habsburgice. În Imperiul Habsburgic avem de-a face cu o situație foarte interesantă, întrucât ideile iluministe circulau deja de mult timp, iar cancelarul Metternich a încercat să instaureze un regim polițienesc în vederea opririi acestor elemente revoluționare. Cenzura, violarea corespondenței sau supravegherea potențialilor revoluționari erau la ordinea zilei^[3]. 

Astfel, observăm faptul că Imperiul Habsburgic era un teren fertil în vederea propagării unor idei revoluționare, în acest spațiu și în acest context încadrându-se și revoluția din Transilvania. Inițial pornită de maghiari, revoluția avea să inflameze și românii din Transilvania, întrucât solicitările maghiarilor nu erau întocmai similare cu dorințele românilor. Momentul de răscruce vine în momentul demisiei cancelarului. Deși se dorea să calmeze spiritele, gestul nu face altceva decât să inflameze și mai tare revoluționarii să își susțină cauza până la capăt^[4]. 

De remarcat este faptul că revoluția maghiară și cea română au multe lucruri în comun, revendicările lor fiind unele liberale și naționaliste. Totuși, acestea se diferențiază în momentul în care aceste revendicări sunt puse în practică și sunt enunțate în proclamații. În cazul maghiarilor, dorința era aceea de independență a Ungariei de sub coroana habsburgică, în timp ce românii din Transilvania luptau ca națiunea lor să fie recunoscută^[5]. De asemenea, Transilvania devine subiect principal de luptă, întrucât maghiarii ajung să proclame unirea acesteia cu Ungaria, fără să îi consulte și pe români în acest sens. 

După eșecul Revoluției Române de la 1848, revoluționarii și-au continuat activitatea în afara spațiului românesc. Începe o muncă de convingere a Marilor Puteri cu privire la rezolvarea problemei românești și astfel pornește lupta revoluționarilor în afara principatelor. Au fost exilați aproape 150 de revoluționari, însă mulți dintre ei au continuat să susțină unirea celor două principate într-un singur stat național, dar și numirea unui prinț străin dintr-o dinastie europeană. Costache Negri susținea ideea unirii drept condiția esențială pentru a fi „un neam tare”. C. A. Rosetti caracteriza unirea drept „pârghia libertăților românilor”, iar Nicolae Bălcescu o socotea ca fiind „ținta națională cea mai principală”^[6].

În 1849 ia naștere, la Paris, „La Tribune de peoples”, asociație formată din revoluționari francezi, italieni, germani, maghiari, români și polonezi. Conducătorul revoluționarilor era polonezul Adam Mickiewicz, iar întâlnirile acestora se axau în general pe muzică, literatură și politică. Dincolo de reunirea revoluționarilor din diferitele colțuri ale Europei, este demn de menționat faptul că polonezii activau în lumea aristocrată română, de la aceștia românii învățând cum să fie, mai degrabă, naționaliști decât liberali. Prințul Adam Czartoryski i-a îndemnat pe români să aleagă un prinț dintr-o dinastie străină europeană. Se poate dovedi în acest fel că, într-adevăr, exilații polonezi au jucat un rol important pentru unirea românilor într-un singur stat. 

În tot acest timp, revoluționarii români au continuat propaganda unionistă în restul Europei. Ion Brătianu făcea presiuni față de Napoleon al III-lea spre a se uni cele două principate într-un singur stat, iar acest stat să fie în sfera de influență franceză. În anul 1851 ia naștere, la Londra, Comitetul secret al revoluționarilor din centrul și estul Europei, datorită implicării italianului Giuseppe Mazzini, a francezului Alexandre Auguste Ledru-Rollin și a polonezului Albert Darasz. Aici a fost chemat și Dumitru Brătianu, ca membru ales al Comitetului Democratic European Central, fiind susținut de Nicolae Bălcescu și de Nicolae Golescu^[7]. De altfel, Bălcescu făcuse anterior presiuni față de prim-ministrul britanic Lord Palmerston cu privire la problema românească, însă fără să primească neapărat un răspuns favorabil. 

Se poate observa o implicare a revoluționarilor români la nivel european, atât în privința preluării valorilor revoluționare, cât și în privința contactelor pe care aceștia le-au avut cu ceilalți revoluționari europeni. De asemenea, se poate remarca faptul că revoluționarii români, prin întâlnirile pe care le-au avut cu personalități marcante de la acea dată, nu fac altceva decât să aducă la cunoștința mediului politic european problema românească și să încadreze astfel fenomenul pașoptist în spiritul revoluționar european, specific secolului al XIX-lea. 

---

^[1] Oliver Nay, Istoria ideilor politice, editura Polirom, Iași, 2008, p.353.

^[2] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774-1848, editura fundației România de Mâine, București, 2005, p.171.

^[3] Nick Pelling, Imperiul Habsburgic 1815-1918, editura BIC ALL, București, 2002, pp. 25-26.

^[4] Ibidem, pp. 56-57.

^[5] Nicolae Isar, Op. cit., p. 199.

^[6] Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1995, p. 230-231.

^[7] Dan Berindei, Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878), Academia Română, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, vol. VII, Tom. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 419-420.

Educația ecologică începe să fie din ce în ce mai importantă în școlile românești și nu numai. Pe de-o parte avem schimbările climatice, pe de cealaltă parte avem probleme de mediu, iar în statele est-europene avem încă probleme cu colectarea deșeurilor. Toate acestea determină necesitatea de a implementa acțiuni specifice în școli, atât în timpul perioadei Săptămâna Verde, cât și în cadrul orelor de curs. 

Învățământul românesc are la bază cele opt competențe cheie propuse de Uniunea Europeană. Deși nu este menționată în mod explicit educația ecologică, avem spiritul de inițiativă și antreprenoriat, dar și dezvoltarea competențelor sociale și civice care pot fi legate foarte ușor de educația ecologică. Ecologia este o problemă ce ține de societate, de abilitatea de a fi parte a societății, de a avea un comportament civic. 

În statele occidentale, este normal să reciclăm, să protejăm mediul, să plantăm copaci sau să aruncăm gunoiul selectiv, lucru ce este asociat cu gradul de civilizare. De asemenea, spiritul de inițiativă și antreprenoriat poate fi cultivat prin implementarea unor proiecte la nivel de clasă sau la nivel de școală, proiecte în care să fie copiii să fie implicați în mod direct și să aibă posibilitatea de a avea inițiativă. 

În cadrul orelor de dirigenție, pot fi realizate activități specifice, precum ateliere de conștientizare a problemelor climatice, sesiuni de instruire cu privire la reciclare. În multe cazuri, elevii nu știu toate noțiunile cu privire la colectarea selectivă, ce fel de metale se pot recicla sau ce fel de hârtie poate fi supusă procesului de reciclare. 

De asemenea, activități specifice pot fi realizate și în orele de specialitate. La disciplina Educație Antreprenorială se poate face un concurs de proiecte de mediu, iar notarea să fie făcută în funcție de originalitate, astfel fiind stimulat spiritul de inițiativă și antreprenoriat. La disciplina Geografie se pot face proiecte ce au legătură cu ecologia, în special la clasa a XI-a, unde programa școlară cuprinde conținuturi precum Mediul înconjurător – problemă fundamentală a lumii contemporane sau Modificări recente ale mediului terestru. 

Și la disciplina Istorie se pot realiza activități specifice educației ecologie, în timpul lecțiilor despre Știință și societate sau Impactul tehnologiei asupra vieții cotidiene și mediului. Elevii pot afla detalii despre ce presupunea poluarea în cele mai vechi timpuri, precum poluarea Tamisei în secolul al XIII-lea cu apa deversată din tăbăcăriile londoneze, mineritul și defrișările în Antichitate și Evul Mediu ori tendințe actuale în ceea ce privește mediul. 

O bună oportunitate poate fi reprezentată de realizarea de proiecte CAEM/CAER/CAEN care să aibă ca tematică educația ecologică, proiecte în care elevii pot primi și diplome și premii, în funcție de activitatea acestora. Totodată, în perioada Săptămâna Verde se pot organiza activități specifice precum plantarea de copaci, amenajarea curții școlii. 

Ca activitate extrașcolară, în această tematică se pot încadra activități precum vizita la grădina botanică, excursii tematice în natură sau la muzee precum Muzeul Cinegetic de la Posada, drumeții etc.

Așadar, putem observa necesitatea activităților conexe educației ecologice în școală, precum și varietatea mare de activități ce pot fi organizate în școală, atât cu ocazia perioadei Săptămâna Verde, cât și în cadrul orelor de dirigenție, de specialitate sau în cadrul unor activități extrașcolare. 

Istoria în sine există pentru că omul este o ființă care poate să discearnă binele de rău. De altfel, istoria este formată, în principal, de evenimente negative. Cu toții suntem obișnuiți să studiem la orele istorie lucruri precum războaie, revoluți și alte asemenea. Desigur, există și tematici precum Renașterea sau Modernizarea, însă, dacă judecăm lucrurile în termeni de bine și rău, aceste lucruri bune nu se puteau întâmpla dacă înainte nu era mai rău. 

Istoricul Francis Fukuyama publică, în contextul căderii comunismului în Europa de Est, lucrarea „The End of History and the Last Man”. Acesta vine cu o teorie cel puțin interesantă: sfârșitul istoriei! Dar cum poate fi posibil un sfârșit al istoriei, fără să coincidă cu un sfârșit al umanității? Istoricul consideră că, odată cu sfârșitul comunismului și, implicit, cu sfârșitul Războiului Rece, nu mai există motive de conflict, iar statele nu mai au decât să trăiască în pace și prosperitate. La 30 de ani după publicarea lucrării, vedem că lumea este tensionată, iar lupta dintre bine și rău nu pare să se fi terminat. 

Barbara Bush vine cu o definiție simpatică și cumva în termenii specifici unei femei: „Războiul nu e frumos”. În anii `60, tinerii americani, în contextul războiului din Vietnam, strigau „Make Love, not war!”. Ceva mai complex, istoricul Eric Hobsbawm spune, în lucrarea „Era extremelor”, că „au existat cu siguranță momente în care Dumnezeu sau zeii despre care oamenii cred ca au creat această lume și tot ce este în ea ar fi putut să regrete că făcuseră acest lucru”.

Dar cât să discutăm despre bine? Dacă nu ar fi existat răul în structura umană, câte lecții despre cât de bine este totul ar fi putut să existe? Desigur, nu prea multe. Binele îl percepem cu toții la fel. Dar fiecare război este diferit. Fiecare supărare este diferită. Fiecare ceartă sau reproș sunt, la fel, diferite. Marele scriitor rus, Lev Tolstoi, spunea că „Familiile fericite sunt toate la fel, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, iar dacă tot am ajuns la scriitorii ruși, Dostoievski surprinde un adevăr dur cu privire la structura umană: „e extrem de ușor să-l demaști pe cel care face rău, dar e teribil de greu sa înțelegi de ce a făcut rău”. 

De-a lungul istoriei au apărut multe religii, fiecare spunând, în propriul fel, un lucru: să fim buni unii cu ceilalți. Observăm aici o componentă didactică a vieții, finalizată cu un test: Cât de buni am fost unii cu ceilalți? Dar oamenii care nu credeau în Dumnezeu? Ei ce doreau? Ei bine… doreau același lucru, dar numit altfel: spațiu vital sau societatea multilateral dezvoltată. 

Deși omul are capacitatea să facă rău, are și capacitatea să discearnă binele de rău. Mark Twain spunea că „omul este singurul animal care îi rănește pe ceilalți, doar din plăcerea de a o face”. Probabil, esența vieții este lupta continuă de a încerca să nu fim răi unii cu ceilalți, așa cum spunea și marele istoric Nicolae Iorga: „Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost”. Dar nici impasibilitatea nu pare să fie o soluție, așa cum spunea Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”.

Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru politica externă europeană un moment în care statele încep să interacționeze între ele din toate punctele de vedere. Totodată, europenii au făcut pași timizi spre politica internațională pe care o vedem astăzi. Avem de-a face cu o Sfântă Alianță care s-a dorit a fi un organism similar celor moderne, cu scopul de a proteja pacea și stabilitatea pe continent. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici intențiile lui Napoleon al III-lea de a crea o Europă în care divergențele să fie rezolvate la masa tratativelor, într-un mod civilizat.

Germania a apărut prin unificarea statelor germane (regate, mari ducate, principate) sub coroana Regelui Prusiei, Wilhelm I (1861-1888), proclamat drept Împărat al noului stat german reunificat (Al Doilea Reich), în 1871. Germania devine o putere care se poate impune pe continent, asta în special datorită politicii externe bazată pe sistemul de alianțe. Un moment asemănător din acest punct de vedere a fost reprezentat de perioada din timpul și de după Congresul de la Viena, când Imperiul Habsburgic, condus de Metternich, a reușit să se impună pe continent doar atâta vreme cât avea și sprijinul altor puteri.

Războiul franco-prusac a reprezentat, de asemenea, un moment foarte important în istoria europeană. Deși a avut o durată scurtă de timp, acest război a pornit din dorința Franței de a crea o confederație germană de sud, iar al Prusiei de a reintegra toate statele germane, ceea ce a dus la o nouă rivalitate pe continent. Această rivalitate era între un imperiu vechi și unul nou, care avea pretenții de dominație europeană, însă care va prefera ca, pentru o perioadă de câteva decenii, să păstreze pacea și stabilitatea, întrucât nu exista o altă cale sigură de extindere a influenței. De asemenea, Germania a văzut instaurarea republicii în Franța, în 1870, drept un lucru pozitiv. Totuși, națiunea franceză a rămas ostilă Germaniei pentru umilirea cauzată, precum și pentru pierderea teritoriilor Alsacia și Lorena. 

Un alt stat ce a rămas ostil Germaniei este Danemarca, motivul relațiilor tensionate fiind reprezentat de înfrângerea suferită și de teritoriile pierdute. Deși nu era o mare putere, Danemarca a devenit o „oază a regalității” din mai multe motive. Dată fiind ostilitatea danezo-germană, viitorul împărat Wilhelm al II-lea al Germaniei a fost izolat de întâlnirile familiei care aveau loc în Danemarca, la care participau viitorul rege George al V-lea al Marii Britanii și viitorul împărat Nicolae al II-lea al Rusiei, al căror bunic comun, prin mamele lor, a fost Regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. 

O schimbare majoră, poate cea mai importantă, se remarcă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Concertul Marilor Puteri este înlocuit de noua strategie politică și militară. Este vorba despre sistemele de alianțe, care vor dăinui mult timp și vor provoca atât pacea, cât și războiul. 

Putem considera această schimbare ca datorându-se lui Bismarck, acesta încercând să creeze sisteme de alianțe care se remarcă prin calcul, echilibru și pace armată, ceea ce mai este cunoscut și sub termenul de realpolitik. Sub egida noului concept politic, Germania se dezvoltă din toate punctele de vedere, devenind o mare putere, iar acest lucru poate fi remarcat inclusiv prin succesiunea congreselor ce au loc la Berlin, atât cel din 1878, cât și cel colonial pentru divizarea Africii. 

Modificarea politicii externe a Germaniei s-a făcut simțită după demisia lui Bismarck. Astfel asistăm la o modificare a caracterului sistemelor de alianțe promovate de acesta. Puterile Centrale nu mai erau caracterizate ca fiind o alianță defensivă, noua politică fiind cunoscută și sub numele de weltpolitik. 

Reorientarea politicii germane a generat noul concept de sisteme de alianțe, pentru care caracterul defensiv era, mai degrabă, unul ofensiv. Asistăm la formarea alianței dintre Franța și Rusia, precum și la cooperarea Marii Britanii, ceva mai precaută, cu cele două state, punându-se astfel bazele Antantei. De asemenea, regruparea celor trei mari puteri s-a realizat nu doar din cauza schimbării politicii externe, ci și a celei interne, noile oficialități preferând un stil mai dur de guvernare care a atras după sine și iritarea celorlalte puteri. 

Totuși, politica germană a sfârșitului de secol s-a axat mai mult pe dominația colonială, evitându-se disputele continentale, însă inclusiv această abordare a reprezentat pentru Germania un motiv pentru tensionarea relațiilor cu cea mai mare putere colonială a vremii, și anume Marea Britanie. 

Din toate cele menționate putem remarca interesele oamenilor politici ai vremii pentru menținerea dominației puterilor europene, statele mici fiind excluse din toate ecuațiile.  Bismarck încercase să evite o confruntare deschisă cu Imperiul Țarist, întrucât interesele germane erau față de Franța, nedorindu-se o confruntare pe mai multe fronturi, însă schimbarea politicii externe a Germaniei după plecarea sa a determinat fix contrariul.

Ce este, de fapt, Europa? Încă de la începuturile omenirii, Europa a fost importantă pentru umanitate. Inițial, Europa era totul. Orizonturile anticilor se limitau la continentul european. Încă din cele mai vechi timpuri, grecii și romanii au pus bazele civilizației. Europenii au adus dezvoltarea, dar au adus și decăderea, apoi Renașterea. Europenii antici au pus bazele matematicii, medicinei, geografiei, istoriei, filosofiei, au pus bazele omenirii, așa cum o știm noi. Nu degeaba prăbușirea Imperiului Roman a însemnat și prăbușirea întregii civilizații, pentru că lumea, în majoritatea perioadelor istorice, a fost eurocentrică. 

Când ne gândim la europenii antici, ne gândim la clasicismul în toate domeniile. Arhitectura grecilor reprezintă un reper pentru contemporani, la fel cum sunt și literatura și sculptura romană. Nu este de mirare că Renașterea a avut loc tot în Europa, iar noul curent a poziționat Europa, din nou, în centrul lumii. Au fost redescoperite produsele inteligenței umane din Antichitate, care erau, de fapt, tot europene. Tot europenii l-au repus pe om în centrul tuturor preocupărilor, astfel fiind puse bazeleUmanismului. 

Europenii au descoperit America, Australia și alte teritorii necunoscute până atunci, cucerindu-le și civilizându-le. Astfel, lumea a rămas tot eurocentrică, iar totul s-a învârtit tot în jurul valorilor europene. Ulterior, Iluminismul, a fost tot un produs european. Am înțeles ce înseamnă libertatea, drepturile, dar și cum putem contribui cu toții la dezvoltarea societății, iar acum, prin Uniunea Europeană, la dezvoltarea în comun a Europei. Totodată, majoritatea curentelor ideologice, literare și artistice au fost inventate tot de europeni. 

Tot europenii au inventat și conceptul de distrugere. Încă din cele mai vechi timpuri, războaiele europene au fost printre cele mai dure, iar în secolul XX au fost duse la scară planetară. Totuși, cel mai interesant concept de colaborare este tot unul european. Uniunea Europeană este cel mai îndrăzneț și de succes proiect de colaborare din istorie, fără să mai existe vreun precedent care să servească drept model. 

Astăzi, o Europă Unită nu este doar o ambiție, ci  și o necesitate. Într-o lume multipolară, Europa are posibilitatea de a rămâne principal factor civilizațional numai împreună. Încă de la prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, mai mulți oameni de afaceri austro-ungari se plângeau de dificultatea pe care o întâmpinau în momentul în care, în loc să se deplaseze într-o singură țară, erau nevoiți să traverseze granițele mai multor state pentru a-și gestiona afacerile.

După al Doilea Război Mondial, europenii au înțeles că, dincolo de faptul că sunt francezi, germani sau belgieni, cel mai important lucru este că sunt europeni. La 9 mai 1950, Franța a recunoscut, prin vocea lui Robert Schuman, faptul că unele valori nu pot fi definite doar în contextul aparatului fiecărui stat și că era nevoie mai mult decât de o alianță a cărbunelui și oțelului. Astfel, au fost puse bazele a ceea ce mai târziu avea să devină Uniunea Europeană. 

Astăzi, la 72 de ani de la Declarația Schuman, atâtea popoare unite, strigăm într-un singur glas „La mulți ani, Europa, la mulți ani tuturor europenilor!”.

Probabil ați auzit prea des în ultima vreme cuvintele pandemie, război, invazie, moarte. E un nou cântec de leagăn al oamenilor mari, al copiilor și al tinerilor. Nu degeaba, căci problemele sunt grave. Într-o zi de februarie 2020 auzeam la știri că e pandemie în China și făceam cu toții haz pe tema asta. Chiar și eu îmi pusesem noua parolă la telefon ChinaFlu, ca să nu o uit, iar o lună mai târziu eram cu toții trimiși acasă. Într-o altă zi de februarie, de data asta 2022, ne trezim cu zeci de notificări pe telefon și cu rude prin casă discutând despre invazie, în timp ce noi, singura invazie pe care o știam, era când luam cu asalt mall-urile. Acum aflăm că banii, sau mai bine zis, lipsa lor, amenință să dea peste cap lumea „așa cum o cunoșteam”, uitând că deja lumea pe care pretindem că o cunoșteam atât de bine s-a schimbat deja de câteva ori de când ne-am născut. 

Dacă ar fi ceva de învățat din crizele din ultima perioadă, este faptul că un cont se poate umple și se poate goli cu aceeași ușurință, dar că posibilitatea de a ajuta o ființă este inepuizabilă. Cu toate astea, de cele mai multe ori ne gândim că dacă am avea bani, i-am putea face pe toți fericiți. Dar cum am putea face pe cineva fericit, când se vorbește doar despre pandemie, război, invazie, moarte? 

Oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când și-au dat seama că nu sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste pentru că îi simțim foarte puternic lipsa. Și asta nu de când cu pandemia și războiul. Tânărul contemporan ascultă Lady Gaga și Rihanna în metrou cu gluga pe cap, piese descărcate în telefon, cu versuri legate de emoții și sentimente, cuvântul război ne trimite cu gândul la ceva antic și de demult, iar pandemia ne aduce aminte de Evul Mediu, deci nimic ce ar trebui să aibă de-a face cu lumea din care facem parte. Colegul e ateu, vecina de la etajul II e în depresie, iar fratele plânge după o fată care nu-i mai răspunde de 3 ore la mesaje. 

Emoții. Emoții de secol XXI, într-o lume în care istoria se repetă, în același fel, dar cu alte personaje, de data aceasta noi fiind acelea. A fost frumos în anii căderii comunismului când Francis Fukuyama spunea că se termină istoria și că nu vor mai fi războaie. Istorie, te adresezi unor suflete pentru care este o dramă că nu mai au la magazin smoothie de rodie, nu unor suflete care merg cu flori la război ca în timpul Marelui Război. Nu uita că suntem născuți în epoca internetului, că am parcurs epoca lui political correctness și că ne-am educat îndelung toleranța (indiferența) față de apucăturile celor de lângă noi. Nu trăim în Valahia lui Mihai Viteazul, ci într-un oraș multicultural în care a fi român, rus, ucrainean sau chinez era, până mai ieri, cam același lucru. 

Denumită de majoritatea românilor „Mica Unire”, actul rezultat în urma dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și al Țării Românești reprezintă cel mai important moment din istoria României. Unirea de la 24 ianuarie 1859 reprezintă punctul de început al istoriei statului român modern, fără de care nu ar fi putut avea loc Războiul de Independență sau Marea Unire, fără de care România, probabil, nu ar fi existat. 

Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu reprezintă doar o unire teritorială și nici doar apariția unui stat nou. Reprezintă un nou început pentru poporul român, un moment de schimbare ce a cuprins toate sferele societății în deceniile ce au urmat. Ca operă a politicienilor români pașoptiști, între care amintim aici pe frații Brătianu, frații Golescu, C.A. Rosetti, Christian Tell, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și doctorul Nicolae Kretzulescu, România a fost un proiect politic realizat din dorința ca poporul român să aibă o țară a lui, un stat național, modern, o „Belgie orientală”. 

Într-un context politic dificil, românii au avut curajul să sfideze Marile Puteri și să își ducă proiectul până la capăt. Vasale ale Imperiului Otoman și aflate sub protectorat al Imperiului Rus și, după Războiul Crimeii, sub garanția conectivă a Marilor Puteri, Țările Române trecuseră deja prin secole de dominație străină, iar acum, în epoca naționalismului și liberalismului, venise momentul ca elita politică să racordeze aceste formațiuni statale la principiile și valorile occidentale. 

În urma Conferinței de la Paris la care s-au discutat rezoluțiile adunărilor ad-hoc, cele două principate deveneau Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, un stat cu doi domni, două adunări, două guverne și două capitale. Pornită ca un compromis al oamenilor politici precum Vasile Alecsandri și Costache Negri, călcând peste ambiții personale, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor state a fost cea mai bună soluție de la acel moment pentru realizarea Unirii. Observăm faptul că, în realitate, Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu a fost nici mică și nici ușoară. 

După realizarea dublei alegeri, începe perioada de mari schimbări care au avut ca scop modernizarea României. Alexandru Ioan Cuza a înțeles că noul stat, pentru a putea rezista în timp, trebuia să treacă prin mari reforme. Desigur, sintagma de „reformele lui Cuza” poate fi considerată una destul de inexactă, întrucât nu poți reforma ceea ce nu ai. Așadar, putem considera această perioadă drept una de construire a unui nou stat. 

S-a înțeles atunci nevoia formării de cetățeni activi, oameni care sunt conștienți de valoarea lor și de rolul pe care ei îl au în societate, astfel că a fost introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu, prin Legea instrucțiunii publice. România a fost unul dintre primele state din lume care a introdus o astfel de lege. De asemenea, în timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-a introdus primul Cod Civil, acesta fiind în vigoare începând cu 1 decembrie 1865 și până în 1 octombrie 2011. 

O altă problemă era aceea că peste 23% din totalul proprietăților funciare era deținut de mânăstiri. Prin secularizare, o mare parte din acest teritoriu a fost trecut în proprietatea statului. Legea agrară a condus la împroprietărirea cu pământ a peste 400.000 de familii de ţărani, iar alți aproximativ 60.000 de ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. 

Așadar, putem observa faptul că actul de curaj de la 24 ianuarie 1859 reprezintă piatra de temelie a țării noastre, un moment de o importanță deosebită pentru istoria noastră. De altfel, Mihail Kogălniceanu, personalitate emblematică a secolului XIX și prim-ministru în vremea de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza, spunea că, atâta timp cât țara aceasta va avea o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi cea a lui Alexandru Ioan Cuza.  

Într-o societate democratică, este imperativ ca fiecare cetățean să se implice activ la dezvoltarea societății, iar acest lucru ar trebui să fie învățat încă din timpul școlii. De altfel, competențele sociale și civice, și anume abilitatea de a participa într-un mod eficient și constructiv la viața socială și de muncă și de a se implica în mod activ și democratic, sunt cuprinse inclusiv în recomandările Parlamentului European și ale Consiliului Uniunii Europene din 2006, cu privire la competențele cheie de învățare pe tot parcursul vieții. 

O foarte bună metodă prin care elevii pot dobândi aceste competențe este Metoda Proiect: Cetățeanul. Această metodă a fost inițial dezvoltată în Statele Unite ale Americii și a fost adaptată la contextul educațional românesc de către Institutul Intercultural Timișoara, în prezent fiind aplicată în școlile românești de profesorii de Educație Socială – Educație pentru cetățenie democratică. 

Este cunoscut faptul că învățarea pe bază de proiect permite elevilor să își dezvolte competențele, cunoștințele, atitudinile și gândirea critică, iar un proiect aplicat în cadrul unei ore de Educație pentru cetățenie democratică încurajează înțelegerea practică a valorilor democratice, implicându-i activ pe elevi în actul educațional și responsabilizându-i. Totodată, învățarea pe bază de proiect poate să simuleze și chiar să aplice în mod real anumite practici democratice întrucât stimulează inițiativa, îi poate determina pe elevi să ia decizii la nivel individual și la nivel de grup, impune căutarea de informații și conduce la final către un proces de conștientizare. 

În cazul proiectului Cetățeanul, demersul începe cu identificarea unor probleme ale comunității locale și continuă cu stabilirea ariei de competență a instituțiilor de la nivel local, în vederea identificării celor care ar putea rezolva problema. Exercițiul este foarte important pentru elevi, întrucât astfel învață atribuțiile instituțiilor locale în raport cu cele naționale și află cum se pot implica în dezvoltarea comunității din care fac parte. Procesul continuă prin alegerea, la nivelul clasei, a uneia dintre probleme, în vederea rezolvării acesteia. Se recomandă alegerea problemei prin vot pentru ca elevii să exerseze astfel dreptul la vot și să conștientizeze importanța acestuia. După ce elevii aleg problema, identifică trei posibile soluții pentru rezolvarea acesteia, ulterior selectând-o pe cea pe care o consideră cea mai eficientă. Personal pot spune că, după aplicarea metodei, am remarcat un entuziasm deosebit la nivelul clasei, elevii fiind foarte încântați de ideea proiectului, aceștia mărturisind faptul că sunt sceptici în privința unui răspuns al autorităților, însă un posibil succes al demersului lor i-a motivat să ducă proiectul la bun sfârșit. 

Urmează cea mai grea etapă a proiectului, și anume culegerea de informații. Elevii sunt îndrumați să caute de informații cu privire la problemă, în același timp fiind nevoiți să caute și informații cu privire la atribuțiile instituțiilor locale și să identifice legi sau hotărâri de consiliu local care ar putea avea ca subiect problema aleasă sau o problemă asemănătoare. Din experiența aplicării metodei, am putut constata faptul că, în acest moment al proiectului, elevii tind să încerce să renunțe la proiect, întrucât volumul de muncă este foarte mare, iar rezultatele muncii par a fi foarte departe, ceea ce este destul de puțin motivant într-o perioadă în care copiii sunt atrași de jocurile video în care primesc recompense imediate, iar finalitatea unui proiect de la ora de Educație pentru cetățenie democratică nu pare să ofere aceeași satisfacție. Totuși, după trecerea peste acest obstacol, proiectul prinde contur și devine din nou atractiv. 

Momentul în care elevii încep să vadă rezultatul muncii lor și să intuiască finalitatea proiectului este reprezentat de dezvoltarea unui plan de acțiune. Acest moment reprezintă identificarea modalităților de mobilizare a susținerii comunității, precum și realizarea unei scrisori către instituția competentă, scrisoare în care să fie prezentată soluția găsită de elevi. În unele cazuri, există și posibilitatea ca instituția respectivă să trimită un răspuns oficial elevilor cu privire la soluția propusă de aceștia. 

La final, se realizează un portofoliu cu toate materialele, precum și o prezentare, acestea având posibilitatea să fie expuse în școală sau pe site-ul instituției. De asemenea, se poate organiza o prezentare publică la nivel de clasă sau școală, ori se poate prezenta proiectul chiar în cadrul festivității de final de an școlar. Ulterior, se poate face o analiză a proiectului realizat, o recapitulare a procesului, dar poate avea loc și o sesiune de reflecții asupra procesului și a rezultatelor obținute, prin ilustrarea cu exemple a competențelor dezvoltate.

Așadar, metoda Proiect: Cetățeanul poate fi considerată una de succes pentru dezvoltarea competențelor elevilor, în special a competențelor sociale și civice, conducând la formarea de adulți informați și capabili să fie cetățeni activi. 

În analiza problemelor legate de eficiența educației românești, putem porni de la criticile tot mai acide aduse învățământului, apărute în special din cauza promovabilității scăzute la examenele naționale, a bagajului scăzut de cunoștințe acumulate de elevii români după ce au urmat diverse forme de instruire în învățământul de stat, precum și inoportunitatea oferită de urmarea diverselor programe de studiu din cadrul liceelor sau universităților. Drept urmare, sintagma analfabetism funcțional este tot mai des întâlnită în spațiul public. 

Cu pretenția unei abordări corecte a temei, suntem nevoiți să parcurgem etape precum: informarea asupra stadiului în care se află activitatea condusă (având ca rezultat obținerea de informații cantitative / stocate și calitative / prelucrate, interpretate); evaluarea informațiilor stocate, prelucrate, realizată prin operații de măsurare, apreciere și decizie (parțială și finală) cu valoare de diagnoză; comunicarea deciziei (parțiale, finale) cu scop de reglare-autoreglare a activității la un nivel corespunzător diagnozei și prognozei stabilite, ceea ce presupune măsuri operative și strategice de corectare, ameliorare, perfecționare, ajustare structurală, reformare^[1]. 

În anul 2007, Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării a realizat un raport privitor la sistemul de educație din România. Astfel, potrivit raportului, eficiența sistemului de educație românesc este ilustrată prin rezultatele la testele PISA, PIRLS, TIMSS. România a participat la prima testare PISA în 2000, iar din acel moment se constată faptul că România s-a aflat, în mod constant, pe ultimele locuri în ceea ce privește capacitatea elevilor de a înțelege textele pe care le citesc, iar procentajul copiilor care nu reușesc să atingă nivelul de competență 2 este cel mai scăzut la nivel european, de doar 47% la lectură în anul 2009 și de doar 37% la matematică în anul 2012. Dacă cifrele nu exprimă prea multe, amintim faptul că nivelul 2 este reprezentat de recunoașterea literelor și de capacitatea de a citi cuvinte și propoziții de nivel simplu. De asemenea, testele PIRLS au ca scop verificarea competențelor în lectură ale elevilor și se aplică o dată la cinci ani. În acest caz, România ocupa în anul 2011 abia locul 36 din 45, în scădere față de anul 2001 când ocupa locul 22. Remarcăm astfel o scădere constantă și dramatică a performanțelor înregistrate în învățământul românesc.

Raportul comisiei prezidențiale mai arată faptul că sistemul de învățământ românesc este unul inechitabil, copiii din mediul rural nereușind să termine liceul decât într-o proporție de numai 25%, iar peste 80% dintre copiii care sunt neșcolarizați sunt de etnie romă – „câteva insule de excelență̆ sunt scufundate într-o mare de mediocritate”^[2]. Aceste aspecte sunt completate de lipsa infrastructurii și a resurselor, unitățile de învățământ arată și funcționează la fel ca în anii `70, ceea ce conduce spre o lipsă a atractivității și a eficienței acestora, care contribuie la demotivarea cadrelor didactice și a elevilor. De asemenea, cu precădere în mediul rural, se constată existența a unui număr mare de unități de învățământ care au probleme cu asigurarea unei temperaturi adecvate pentru studiu în timpul iernii, dar și cu asigurarea unei igiene corespunzătoare, datorată funcționării unor toalete de tip sătesc care sunt inferioare civilizației europene de secol XXI^[3].

Într-o dezbatere organizată de un ONG, analistul Sorin Ioniță consideră că problemele sistemului de învățământ sunt imense, printre acestea numărându-se lipsa autorilor universali din programa școlară, existând o programă școlară foarte naționalistă, ceea ce determină lipsa reflectării asupra gândirilor universale. În privința științelor naturale, analistul susține că cea mai mare problemă este legată de modul de predare, elevii percepând materii precum fizica și chimia ca fiind respingătoare, iar structura olimpiadelor este una care încurajează elevii să studieze singuri. De asemenea, Radu Gologan, coordonator al lotului olimpicilor la matematică, susține că principala problemă a sistemului de educație este reprezentată de dascăli, aceștia nefiind pregătiți pe fundalul schimbării matricei gândirii copilului. De asemenea, atrage atenția asupra faptului că în ultimii ani nu am avut niciun olimpic național la matematică din mediul rural^[4].

Scăderea calității învățământului românesc este ilustrată și de un studiu realizat de fundația germană Bertelsmann, care precizează faptul că România se situează pe ultimul loc la nivel european în privința învățământului, cauzele fiind funcționarea sistemului fără să existe o reformă coerentă, managementul defectuos, dar și lipsa banilor alocați sistemului^[5]. 

Afectarea economiei naționale de către ineficiența sistemului de învățământ a intrat și în atenția portalului capital.ro, care precizează că oamenii de afaceri consideră că „la nivelul curriculumului, principalul obstacol l-a reprezentat cantonarea în zona teoretică, focalizarea pe informarea în detaliu fără aplicație în practica zilnică. Numărul orelor, volumul de materie și cărțile școlare neprietenoase”^[6].

Problemele evidente ale învățământului românesc pot avea și soluții. Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării consideră necesară o reorganizare a ciclurilor de învățământ, deoarece situația actuală desconsideră educația timpurie, plasarea examenului de evaluare națională la finalul învățământului obligatoriu deoarece este inutil să fragmenteze învățământul obligatoriu, dar și regândirea acestuia în sensul transformării într-un examen de certificare și nu unul de selecție. Raportul situează educația timpurie ca fiind bun public de atenție specială. De asemenea, raportul propune implementarea unui curriculum flexibil și centrat pe competențele necesare dezvoltării personale și economiei cunoașterii, deoarece actualul curriculum este perceput de elevi, părinți și profesori ca fiind supraîncărcat și fără relevanță pentru piața muncii, fiind necesar un nou cadru de referință care să cuprindă competențe cheie prin îmbinarea cunoștințelor, abilităților și atitudinile adecvate contextului de care are nevoie fiecare individ pentru dezvoltarea personală. Astfel, fiecare disciplină ar trebui să fie judecată nu prin cantitatea de informații, ci prin contribuția la formarea competențelor. Totodată, comisia prezidențială propune accelerarea descentralizării și repoziționarea școlii în comunitate, întrucât sistemul preuniversitar continuă să fie supracentralizat, precum în vremea socialismului multilateral dezvoltat, iar unitățile de învățământ nu au nicio competență în constituirea bugetului propriu. Descentralizarea pare a fi reușită dacă finanțarea s-ar face per elev și prin respectarea standardelor de calitate. De asemenea, este necesară reformarea politicilor de resurse umane prin creșterea substanțială a salarizării, asociată cu creșterea pretențiilor față de profesia didactică (motivarea), prin creșterea calității formării inițiale și continue, prin profesionalizarea carierei manageriale^[7]. 

În privința învățământului superior, comisia propune diferențierea universităților și concentrarea resurselor, reformarea politicilor privind resursele umane prin autonomia universitară completă cu privire la definirea normei didactice și de cercetare, simplificarea ierarhiei didactice, precum și dublarea burselor studențești pentru domeniile științe și tehnologie. O altă propunere este modernizarea managementului și a conducerii universităților, întrucât sistemul actual de conducere s-a dovedit a fi falimentar. Finanțarea diferențiată și flexibilă este și ea o modalitate de soluționare, prin finanțarea programelor de studiu și nu a studenților echivalenți, diversificarea fondurilor publice de finanțare, finanțarea multianuală, pe cicluri de studii, încurajarea universităților să acceseze fonduri pentru cercetare. Reorganizarea sistemului de cercetare pare să fie și ea o soluție prin evaluarea performanțelor și granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate științifice relevante internațional^[8]. 

De asemenea, portalul capital.ro a ilustrat în 2009 și ce posibilități sunt văzute de către oamenii de afaceri pentru restructurarea învățământului, printre acestea numărându-se evaluarea și restructurarea resurselor umane, depolitizarea educației și conducerea școlilor după modelul societăților comerciale^[9]. 

Așadar, este evidentă nevoia de reformare a învățământului românesc. Este nevoie de o mai bună selecție a cadrelor didactice, de motivarea acestora, întrucât aptitudinile pedagogice sunt esențiale în exercitarea acestei profesii, acestea reprezentând un ansamblu de calități psihosociale, generale și specifice, necesare pentru proiectarea activităților care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanentă a personalității umane^[10]. Arta pedagogică este și ea importantă și uneori lipsește în învățământul actual, necesitatea acesteia fiind dată de faptul că aceasta reprezintă dimensiunea operațională̆ a măiestriei pedagogice care presupune prezența tactului pedagogic (însușire pozitivă obiectivată în comportamentul educatorului) și a talentului pedagogic (sistem unitar de aptitudini pedagogice dovedite de educator)^[11]. De asemenea, soluția privitoare la autonomia universităților amintită anterior este importantă deoarece aceasta reflectă capacitatea universităților de a lua singure măsurile pedagogice necesare pentru obținerea unor rezultate superioare în activitatea lor^[12].

Continuarea →

Trăim într-o lume care tinde spre globalizare, societatea interculturală fiind o realitate tot mai prezentă în viața noastră de zi cu zi. În acest context este necesară păstrarea și cultivarea obiceiurilor și tradițiilor naționale, locale sau europene. Totodată, trebuie menționat că valorile societății interculturale nu presupun uniformizarea și pierderea tradițiilor, ci păstrarea și promovarea acestora, la care se adaugă și realizarea de schimburi culturale. 

Diversitatea culturală și promovarea culturii au fost subiecte intens dezbătute în ultimii ani. În 2001 se semnează Declarația Universală a UNESCO cu privire la diversitatea culturală. De asemenea, în 2005 este semnată Convenția asupra protecției și promovării diversității expresiilor culturale de către statele membre ale UNESCO. 

Astfel, articolul 2 din Declarația Universală a UNESCO privind diversitatea culturală susține că, în societatea noastră din ce în ce mai diversă, este necesară asigurarea unei interacțiuni armonioase între persoanele aparținând unor grupuri și identități diferite prin politici care să favorizeze includerea și participarea tuturor cetățenilor, conducând astfel la o vitalitate a societății civile și la pace. Totodată, diversitatea culturală este văzută ca fiind un factor de dezvoltare, susținându-se în același timp importanța respectării drepturilor omului, precum și respectarea identității culturale a indivizilor și a grupurilor de oameni. 

În privința actului educațional, există recomandările Parlamentului European și ale Consiliului European din decembrie 2006 care prezintă importanța celor opt competențe cheie pe care trebuie să le aibă beneficiarii direcți ai actului educațional. A opta competență face referire la sensibilizarea și exprimarea culturală și evidențiază importanța creativității, a ideilor, a emoțiilor transmise de media, arte și literatură. Astfel, cunoașterea culturală presupune deținerea de cunoștințe cu privire la patrimoniul local, național și european, precum și locul pe care acestea le au în lume, cuprinzând cunoștințe elementare cu privire la operele culturale, la importanța factorului estetic din viața de zi cu zi. Cunoașterea propriei culturi, precum și conștientizarea propriei identități culturale sunt văzute, conform documentului, ca fiind esențiale în formarea de atitudini respectuoase și deschise față de diferitele forme de exprimare culturală. 

În vederea promovării tradițiilor și obiceiurilor românești în rândul elevilor, se recomandă realizarea de activități școlare și extrașcolare care să determine formarea competenței de sensibilizare și exprimare culturală. Aceasta pot fi dezvoltată în special la discipline precum Istoria, Geografia, Educația Muzicală, Educația Plastică sau Științele Socio-Umane.  

În anul 2017 au intrat în vigoare noile programe școlare, fiind introdusă și o disciplină nouă la gimnaziu: Educația Socială. Această disciplină are ca obiect de studiu la clasa a VI-a Educația Interculturală. Conform programei, disciplina Educație Socială – Educație Interculturală are ca scop dobândirea anumitor competențe specifice precum: identificarea propriilor repere de identitate culturală, prin raportarea la sisteme de referință culturale variate. În vederea dobândirii acestei competențe, profesorul poate apela la realizarea unor sesiuni de audiție muzicală, prezentarea unor imagini sugestive, realizarea de desene, toate acestea ilustrând tradițiile și obiceiurile culturii românești și nu numai. 

De asemenea, o altă competență ce merită precizată este aceea de a determina elevul să manifeste o atitudine pozitivă față de sine și față de ceilalți, față de identitatea culturală proprie și față de identitatea celor care aparțin unor culturi diferite. Totodată, programa de la Educație Interculturală recomandă abordarea pe bază de proiect. Elevii sunt încurajați să realizeze proiecte care au ca subiect tradițiile și obiceiurile românești, probleme legate de participarea civică a minorităților naționale sau alte probleme legate de cultură și de dialogul intercultural. 

Promovarea tradițiilor și obiceiurilor românești se mai poate realiza și prin alte activități realizate cu elevii, precum excursii tematice, participarea la festivaluri ce au ca tematică tradițiile și obiceiurile românilor, vizita la muzee de istorie și etnografie, realizarea de desene, picturi, expoziții sau eseuri, serbări. 

Se remarcă așadar o importanță deosebită a promovării culturilor naționale și locale, constituind o preocupare constantă a instituțiilor europene, a Ministerului Educației, fiind imperativă abordarea problemelor legate de cultura națională și locală în cadrul orelor de curs și în activitățile școlare și extrașcolare realizate cu elevii. 

Continuarea →

Creativitatea reprezintă abilitatea de a găsi diverse idei și soluții potrivite ȘI funcționale pentru o anumită situație în care ne găsim la un moment dat. Din acest motiv, dezvoltarea creativității poate fi considerată ca fiind esențială în dezvoltarea elevului. Atât motivația, cât și afectivitatea, au un rol deosebit de important în dezvoltarea creativității, întrucât acestea oferă suportul energetic necesar dezvoltării acesteia. Astfel, inventivitatea și inovația pornesc de la o dorință de optimizare, de rezolvare a unei probleme, de găsirea unor soluții ingenioase cu privire la o anumită situație cu care ne confruntăm. Totodată, dorința de creștere este și aceasta un factor deosebit de important în dezvoltarea creativității. 

Demne de menționat sunt rolul cutezanței, dar și al încrederii în propriile forțe, precum și asumarea unor riscuri. Acestea influențează depășirea rigidității mentale, automatismul de cenzură sau diferitele blocaje apărute ca rezultat al conformismului social. Desigur, creativitatea se bazează pe îndrăzneală, însă nu trebuie limitată doar la aceasta și nici depășite anumite cutume în vederea dobândirii creativității. 

Una dintre căile prin care se poate stimula creativitatea elevilor este stârnirea curiozității. În primii ani de viață, copilul are o curiozitate interioară naturală; aceasta nu trebuie stimulată prin eforturi prea mari. Totuși, odată cu înaintarea în vârstă, apare fenomenul plictiselii, atât la copii, cât și la adolescenți și adulți. Atât copiii, cât și adulții nu își pot concentra atenția pe durate mari de timp. Oamenii au atât nevoie de relaționare, cât și de competență și autonomie. Astfel, se recomandă să existe o relație bună între elevi și cadrul didactic. Se recomandă implicarea elevilor în decizii, solicitarea de feedback, precum și solicitarea de opinii. Plictiseala reprezintă o stare neplăcută în momentul în care activitatea desfășurată este percepută ca lipsită de sens. Așadar, apare necesitatea stârnirii curiozității în vederea dezvoltării creativității. 

Brainstorming-ul (furtuna de idei) reprezintă obținerea unui număr mare de idei, fără a exista, într-o primă etapă, o analiză a calității ideilor. Această metodă are ca scop găsirea de soluții sau de sugestii, atât banale cât și de o complexitate mai mare, stârnind creativitatea elevilor, prin stimularea gândirii divergente. Principalele reguli ale brainstorming-ului sunt evitarea criticilor, facilitarea gândirii libere, solicitarea unei cantități mari de idei, precum și încurajarea asocierii de idei și soluții propuse. Dezavantajele acestei metode sunt legate de consumul mare de timp, precum și de necesitatea imperativă a unui moderator foarte bine pregătit pentru a atrage toți participanții. 

Metoda Starbursting (explozia stelară) este o metodă destul de asemănătoare Brainstorming-ului, clasa de elevi simulând crearea de întrebări cu privire la o anumită problemă. În prima fază a exercițiului se vor adresa întrebări uzuale, de tipul „Cine?”, „Ce?”, „Când?”, „Unde?”, „De ce?”, acestea putând cu timpul să se transforme în întrebări cu o complexitate mai ridicată. Metoda Starbursting presupune propunerea problemei, organizarea clasei pe grupuri de elevi, elaborarea listei de întrebări, comunicarea rezultatului, precum și evidențierea celor mai interesante întrebări. Dezavantajele acestei metode sunt destul de similare cu cele ale Brainstorming-ului: necesită un timp destul de semnificativ pentru punerea sa în practică, existând totodată și posibilitatea ca anumiți elevi să manifeste o implicare mai scăzută. 

Metoda Mozaicului, cunoscută și sub numele de Metoda Grupurilor Independente, presupune realizarea unor sarcini de lucru în care fiecare elev poate să devină expert. Pentru început, se formează grupurile de lucru și se împart temele de studiu în mai mult subteme, fiecărui elev revenindu-i o subtemă în care trebuie să devină expert. Se formează grupuri de experți, în funcție de subtema pe care o are fiecare. Elevii studiază în grupe materialul primit de la cadrul didactic și colaborează în vederea realizării unei prezentări care urmează să fie susținută în fața clasei. Deși metoda are rolul de a stârni interesul și creativitatea în vederea realizării unei expuneri cât mai bune pentru colegii de clasă, metoda are și câteva limite precum abordarea superficială a sarcinii de unii membrii ai grupului, precum și impresia de lipsă de organizare în cadrul colectivului de elevi al clasei. 

Metoda proiectului este și ea utilă în dezvoltarea creativității și poate fi aplicată atât la orele de curs, cât și în timpul petrecut acasă pentru învățare. Totuși, pentru a avea rezultatele dorite și pentru a dezvolta creativitatea, sarcina proiectului trebuie să fie bine gândită de către profesor. Elevul trebuie să înțeleagă din start utilitatea proiectului pe care îl realizează. Activitatea nu trebuie percepută ca fiind fără sens sau doar o temă plictisitoare pe care o pot rezolva cu ajutorul internetului sau a vreunui membru al familiei. Metoda proiectului trebuie să ilustreze în totalitate activitatea elevului, originalitatea și creativitatea. Astfel, remarcăm importanța clară a necesității existenței unui scop pentru realizarea proiectului. Acesta poate fi legat de rezolvarea unei situații sau a unei probleme, de găsirea unui răspuns la o întrebare, orice ar putea duce la ceva ce are sens și utilitate pentru elev încât să ilustreze munca și ingeniozitatea acestuia. 

Așadar, remarcăm existența mai multor modalități de a dezvolta creativitatea elevului, toate având legătură cu stârnirea interesului și cu motivarea, întrucât, în vederea dezvoltării creativității, elevul trebuie să fie motivat, curios și să perceapă activitatea pe care o realizează ca având o finalitate utilă. 

Continuarea →

Actualul context pricinuit de pandemia de SARS-CoV-2 a determinat relocarea temporară a activității didactice în mediul online. Disciplina Istorie contribuie decisiv în formarea personalității elevului, atât prin transmiterea de informații cu privire la dezvoltarea societății, cât și la crearea de repere morale și civice. Așadar, adaptarea actului educațional la noul scenariu online este imperativ pentru disciplina Istorie. 

Deși la prima vedere putem fi tentați să excludem metodele tradiționale din scenariul online, specificul disciplinei Istorie ne arată că acestea pot fi integrate cu succes în noul scenariu, cu condiția esențială a unei urmăriri atente a colectivului de elevi pentru a nu interveni monotonia sau plictiseala.

Expunerea sistematică a cunoștințelor este esențială în procesul de predare-învățare, întrucât, în cadrul orei de Istorie, nu se poate evita comunicarea directă a cunoștințelor, având în vedere imposibilitatea ca faptele sau procesele istorice să poată fi verificate direct de elevi. De asemenea, ținând cont de specificul disciplinei Istorie, expunerea poate să îmbrace forma povestirii, prelegerii sau explicației la fel de bine și în mediul online, recomandându-se utilizarea unor materiale sugestive de tip PowerPoint, imagini sau secvențe video partajate prin Share-screen elevilor, cu scopul de a face ora de Istorie mai interesantă și atractivă. 

Având în vedere lucrul cu diverse concepte, conversația și discuția sunt și acestea importante și se pot realiza în cadrul orei online într-o manieră similară cu cea din formatul față în față, recomandându-se o moderare mai atentă pentru a evita suprapunerile intervențiilor sau neparticiparea. 

În vederea dobândirii competențelor de limbă maternă și străină, se pot selecta diverse materiale care să fie utilizate drept punct de plecare pentru discuții: surse istorice în limba română sau într-o limbă străină accesibilă elevilor. În urma selectării sursei istorice, profesorul poate partaja textul utilizând funcția Share-screen, pe marginea sursei putând fi realizate în plen, pe grupe sau individual diverse sarcini: eseu, argumentarea unui punct de vedere, dezbatere, etc. 

Aplicarea în cadrul învățământului online a metodei proiectului este una care, deși inițial poate fi considerată ca fiind dificilă, poate deveni chiar mai simplă decât în scenariul fizic, contribuind chiar la dobândirea de competențe digitale. În vederea realizării unui proiect, elevii pot fi împărțiți pe grupe, utilizând funcția breakout rooms a aplicației Zoom, care permite organizarea colectivului de elevi în mai multe camere separate. De asemenea, funcția permite cadrului didactic să intre pe rând în fiecare cameră și să desfășoare activități de verificare și îndrumare a elevilor, intervențiile fiind adesea chiar mai rapide decât în cazul învățământului fizic. Totodată, în vederea realizării de proiecte, elevii pot folosi programe online precum Google Docs, aplicație în care elevii pot realiza eseuri, scrie notițe sau realiza diverse părți ale proiectului, cadrul didactic stabilind în prealabil accesul pentru un anumit colectiv de elevi (o clasă sau o fracțiune din aceasta). Același lucru se poate realiza și folosind aplicația PowerPoint. 

Deprinderea de a învăța să înveți nu suferă prea multe modificări în urma trecerii de la învățământul față în față la cel online. Elevii pot fi îndrumați să caute sau să studieze anumite surse, folosirea elementelor de partajare și a platformelor educaționale de tip Google Classroom fiind un mijloc bun de a face schimb de informații în vederea dezvoltării unui stil de învățare autonom. 

Sensibilizarea și exprimarea culturală pot fi realizate și acestea prin intermediul învățământului online. Prin abordarea de teme culturale, elevii sunt determinați să învețe să aprecieze cultura, arta, pictura, muzica, elementele de cultură națională, internațională și locală. Istoria este un bun facilitator al promovării acestor valori către tinerii absolvenți. Astfel, se pot prezenta elevilor diverse albume cu fotografii, opere de artă, filme documentare sau alte resurse educaționale deschise folosind funcțiile de partajare. 

Așadar, se remarcă existența unei diversități de strategii și metode didactice care pot fi utilizate în predarea online la disciplina Istorie, în vederea formării celor opt competențe cheie, chiar și în actualul context educațional. 

Continuarea →