Influența comunismului în politica externă a Uniunii Sovietice în perioada interbelică

Deși marxismul nu oferea nicio directivă explicită referitoare la relațiile externe, având ca scop eliminarea relațiilor externe prin realizarea unei revoluții mondiale, Lenin și colaboratorii săi au fost nevoiți să dezvolte relații cu celelalte state[1], moștenind astfel o poziție ce nu avea nimic în comun cu marxismul. Aceștia nu au putut să rupă Rusia de trecutul ei și nici să separe aspectele comuniste de cele necomuniste. Astfel, pe măsură ce regimul se dezvolta, politica externă s-a desfășurat în direcția tradiționalismului și naționalismului, având mai degraba considerente de realpolitik și nu marxist[2].

Practic anii 1919-1921 au reprezentat sfârșitul visului lui Lenin și al lui Troțki de a răspândi revoluțiile socialiste în toată Europa, pornite la unison după preluarea puterii în Rusia. Deși Cominternul a reflectat inițial entuziasmul revoluției din Rusia, avea să cunoască ulterior deosebiri de păreri, în primul rând legate de natura autoritaristă a conducătorului său și de dorința Uniunii Sovietice de a rămâne cel mai puternic stat comunist[3]. În ciuda acestor chestiuni, Cominternul s-a prezentat la început ca fiind o adevărată amenințare pentru statele occidentale democratice, având o platformă ce încuraja revoluția mondială, iar cele 21 de condiții îi îndrumau pe comuniști să preia controlul sindicatelor, să se infiltreze în instituții, în forțele armate, etc.[4].

thumb-1920-13417

Într-o primă fază, Uniunea Sovietică va sprijini Internaționala a III-a comunistă și va refuza plata datoriilor țariste. Un prim moment de ieșire din izolare va fi reprezentat de participarea Uniunii Sovietice la o conferință economică internațională la Genova în 1922, principala urmare a conferinței fiind semnarea cu Germania a Tratatului de la Rapallo din 16 aprilie, însoțit și de un acord comercial între cele două state și a stabilit chiar și unele legături politice și militare[5]. Prin acest tratat, Germania înceta să mai ceară întreprinderile naționalizate din Rusia, atâta timp cât Rusia nu acorda privilegiul altor puteri și obținea statutul de „națiune cea mai favorizată”. Rușii mai permiteau armatei germane să se antreneze și să testeze armament nou pe teritoriile Uniunii Sovietice, contrar prevederilor tratatelor de la Versailles[6].

Totuși, Cominternul a reprezentat, mai degrabă, un simbol al unei mișcări internaționale, și nu o organizație dotată cu forțe reale, slăbiciunea fiind remarcată ceva mai târziu din orientarea prea îngustă a revoluțiilor și orientarea acestora exclusiv pe nevoile Uniunii Sovietice, ceea ce nu se potrivea tot timpul cu orientările proletarilor și țărănimii ce participau la revoluții, întrucât nu aveau neapărat orientări pro-sovietice[7].

După semnarea Tratatului de la Riga, Uniunea Sovietică va privi Polonia ca pe un stat dușman, încurajând mișcările subversive ale Partidului Comunist Polonez, dar și ale minorităților din Ucraina de Vest și din Belarusia de Vest, întrucât Uniunea Sovietică considera că Polonia a râvnit la teritoriile sale, în special cele din Volhinia[8]. O atitudine similară va avea Uniunea Sovietică și față de România în problema Basarabiei.

Guvernul sovietic va fi interesat în a avea relații bune cu statele vecine, în special cu cele din sud, unde nu existau probleme privitoare la granițe. În 1921 au fost semnate tratate de prietenie cu Persia, Turcia și Afganistan[9].

Următorul moment important este reprezentat de recunoașterea oficială a Uniunii Sovietice în 1924 de către Marea Britanie, Franța, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic și China. În 1925, până și Japonia va trece la relații normale cu Uniunea Sovietică, evacuând chiar și partea rusească a insulei Sahalin. Această recunoaștere este practic momentul în care statele occidentale recunosc existența unui regim bolșevic și crearea unui centru de putere comunist de referință la Moscova.

Politica externă tinde să fie ceva mai ambițioasă în anii ’30. Plănuită insuși de Stalin,  care proclamase o „a doua revoluție”[10], noua abordare tindea spre alianțe cu statele ce preferau status quo-ul. Politica externă sovietică va culmina cu accederea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, comisarul pentru relații externe al Uniunii Sovietice, Maksim Litvinov, insistând chiar pentru dezarmare și securitate colectivă[11].

Anterior, Uniunea Sovietică a profitat de ocazia încheierii pactului Briand-Kellogg pentru a crea Protocolul de la Moscova ce reprezenta o aplicare regională a pactului. Astfel, Polonia, România, Letonia, Estonia, Lituania, Turcia, Persia și Danzig și-au manifestat interesul pentru a semna acest protocol[12].

În 1933, Statele Unite recunosc oficial Uniunea Sovietică, însă cu promisiunea ca aceasta să nu mai ducă campanii comuniste pe teritoriul Statelor Unite. Tot în 1933 avem de-a face cu o reînnodare a relațiilor dintre China și Rusia cu scopul de a contracara acțiunile agresive ale Japoniei față de China.

Concomitent, cooperarea cu Germania se încheie brusc, Molotov și Litvinov susținând că politica Germaniei naziste reprezenta o amenințare la adresa Uniunii Sovietice.

Doi ani mai târziu, în 1935 avem de-a face cu un moment de o importanță deosebită pentru politica externă a Uniunii Sovietice, și anume încheierea unor alianțe cu Franța și Ceho-Slovacia, alianțe ce prevedeau ajutor militar în cazul unui atac din partea altui stat european. Totuși, tratatul cu Cehoslovacia era valabil doar dacă intervenea și Franța în apărarea acesteia, iar Polonia și România refuzaseră acordarea unei permisiuni de tranzitare a teritoriului în cazul în care situația din Cehoslovacia cerea o intervenție a Armatei Roșii de partea sa[13]. Anterior, Franța a semnat alianțe de flanc cu Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia, susținând astfel Mica Înțelegere formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia[14].

În același an, Internaționala comunistă a proclamat noua politică a fronturilor populare, și anume că partidele comuniste, contrar principiilor lor, trebuiau să coopereze cu celelalte grupări politice dornice să contribuie la oprirea fascismului și la reînarmare. De asemenea, în contextul războaielor dintre Japonia și China și respectiv dintre Italia și Ethiopia, Uniunea Sovietică solicită Ligii Națiunilor să mobilizeze urgent forțe pentru a-i opri. [15]cccp-wallpaper-3.jpg

Cu toate că Germania schimbase între 1930 și 1933 mai mulți prim-miniștri, preluarea puterii de către Hitler la începutul anului 1933 arăta că, în mod evident, politica externă a Germaniei nu se va baza pe continuitate. În același an, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au semnat la Roma un pact ce izola Uniunea Sovietică[16].

În 1936 avem de-a face cu începerea Războiului Civil Spaniol, război în care avem față în față rebelii fasciști ai lui Franco și forțele guvernului democrat republican. Deși Marea Britanie și Franța nu oferă sprijin guvernului democrat, Uniunea sovietică o face, fără succes însă, din cauza sprijinului oferit de către Germania și Italia rebelilor lui Franco, războiul civil terminându-se în 1939 cu victoria lui Franco[17]. Pe lângă asta, o Spanie Socialistă nu era neapărat prioritară pentru Uniunea Sovietică, de importanță maximă fiind, mai degrabă, un război de durată care să îi solicite le Hitler și pe Mussolini. Intervenția Uniunii Sovietice împotriva fascismului a reprezentat mai mult o mișcare propagandistică, întrucât numai Uniunea Sovietică se ridicase împotriva revoluționarilor fasciști[18].

Tot în anul 1936, Germania ocupă zona demilitarizată Renania, moment ce a reprezentat fondul pe care Armata Roșie a început să se modernizeze. Uniunea Sovietică va sprijini mișcările politice comuniste din Europa prin Internaționala Comunistă, la congresul din 1935 participând 65 de partide comuniste din întreaga lume.

În anii ’30, situația în care se regăsea Uniunea Sovietică era din ce în ce mai delicată, în special din 1936 când Germania și Japonia încheie pactul anti-comintern, la care vor adera și Italia în 1937, dar și Spania în 1939. Tot în 1936 a apărut și Axa, alcătuită din Germania și Italia, ce avea ca scop împărțirea sferelor de influență între cele două state[19]. Pentru a echilibra situația și a elimina o sursă de conflict, Uniunea Sovietică va vinde statului Manchuko partea sa majoritară din societatea de căi ferate China-Est. Totuși, pe fondul expansiunii japoneze, Uniunea Sovietică va continua să susțină concomitent atât mișcarea comunistă din China, cât și pe Ciang Kai-sheck. Ostilitățile dintre Japonia și Uniunea sovietică vor avea chiar și o conotație militară în 1938-1939, purtându-se chiar și bătălii la granița manciuriană, în apropiere de Vladivostok, dar ostilitățile s-au terminat rapid[20].

Pentru prima dată, Uniunea Sovietică protestează împotriva nerespectării Tratatului de la Versailles, tratat pe care anterior nu îl recunoscuse. În martie 1937, Uniunea Sovietică protestează împotriva anexării Austriei de către Germania, iar în timpul anexării Cehiei și dezmembrării Cehoslovaciei din 1938, Uniunea Sovietică nu va participa la întâlnirea de la Munchen și va acuza Franța că nu și-a îndeplinit obligațiile față de Cehoslovacia. [21]Acordul de la Munchen va reprezenta doar o simplă iluzie de pace, în martie 1939 Hitler ocupând și Slovacia, regiunea Transcarpatia fiind oferită Ungariei. Ulterior, Hitler va sili și Lituania să cedeze regiunea Memel, context în care Marea Britanie și Franța vor oferi garanții de independență Poloniei, similare cu cele oferite României și Greciei. Marea Britanie și Franța vor încerca să poarte discuții și cu Uniunea Sovietică privind o posibilă acțiune împotriva lor sau a altui stat european ce avea graniță cu Uniunea Sovietică. Întrucât Stalin nu avea încredere în democrațiile occidentale, va încerca să se reorienteze spre Germania, fiind convins că urma să izbucnească un război cu aceasta, și încercând măcar să obțină o amânare de câțiva ani pentru a-și moderniza armata. Primul pas a fost înlocuirea evreului Litvinov cu Molotov, acesta contactând imediat guvernul nazist. Astfel, pe 19 august 1939 s-a semnat un acord comercial între cele două state[22].

În același an, pe 23 august, Joachim von Ribbentrop, a semnat un pact de neagresiune cu Molotov, pact ce conținea și un protocol secret ce împărțea Europa de Est în sfere de înfluență. Polonia avea să fie împărțită în două, Uniunea Sovietică avea să recâștige zona baltică, Basarabia și Bucovina, chiar dacă aceasta din urmă nu făcuse parte niciodată din Rusia[23]. În urma acestui pact, Germania va invada Polonia pe 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică va intra dinspre est șaisprezece zile mai târziu, cu pretextul de a sprijini populația ucrainiană și bielorusă din Polonia, întrucât guvernul se prăbușise. Totuși, pe 22 septembrie, Armata Roșie și Wehrmachtul german au participat la o paradă comună în orașul Brest[24].

După acest moment, Uniunea Sovietică va încerca să păstreze aparențele unei decizii democratice a populației din zonele ocupate, organizând alegeri în Belarusia și Ucraina occidentale, alegeri la care nu vor putea vota cetățenii polonezi, iar printre candidați și alegători fiind chiar și membrii Armatei Roșii. Deoarece numărul comuniștilor locali era prea mic, se va forma un grup de simpatizanți ai Uniunii Sovietice ce va furniza candidați pentru funcțiile locale[25]. În septembrie-octombrie 1939, Uniunea Sovietică își va amplasa baze militare în statele baltice, ceea ce va încerca să facă și în Finlanda, însă fără succes, ceea ce va duce ulterior la războiul de iarnă, război ce va determina excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor la 14 decembrie 1939. Pe 21 iulie 1940, Estonia, Lituania și Letonia devin Republici Sovietice Socialiste. Pe 28 iunie, Uniunea Sovietică trimite o notă ultimativă guvernului român, solicitând restituirea Basarabiei, dar și cedarea Bucovinei de Nord[26].

Perioada interbelică a fost, așadar, una care a adus modificări importante în relațiile externe ale Uniunii Sovietice. Remarcăm încercarea de apropiere față de democrațiile occidentale, încercare ce va lua sfârșit la mijlocul anilor ’30 din cauza suspiciunilor de rea credință, o tentativă eșuată de a înăbuși revoluția fascistă din Spania, culminând cu pactul cu Hitler, anterior fiind considerat dușman al Uniunii Sovietice, pact ce va aduce Uniunii Sovietice nu doar teritorii noi, dar și un război costisitor cu Finlanda, fiind rezultatul politicii expansioniste ce se va manifesta la începutul anilor ’40.

[1] Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001, p.523.

[2]Ibidem, p.524.

[3] David R. Marples, Rusia în secolul XX, Meteor Press, București, 2014, p.126.

[4]Ibidem, p.127.

[5] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.525.

[6] David R. Marples, op.cit, p.131.

[7]Ibidem, p.127.

[8]Ibidem, p.129.

[9]Ibidem, p.130.

[10] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol. I, Sfârșitul lumii europene (1900-1945), Editura All, București, 1998, p.326.

[11] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p. 526.

[12]Ibidem, p.527.

[13]Ibidem.

[14] Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.202.

[15] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.527.

[16] David R. Marples, op.cit., p. 178.

[17] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.528.

[18] David R. Marples, op.cit., p. 181.

[19]Ibidem.

[20] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.528.

[21] David R. Marples, op.cit., p. 182.

[22]Ibidem.

[23]Ibidem, p. 184.

[24] Ibidem, p. 185.

[25]Ibidem.

[26] David R. Marples, op.cit., pp. 187-188.

Pregătirea românilor pentru Marele Război – Zile de restriște din anii 1916-1918 și Bătălia de pe Argeș

Generalul Alexandru I.V.Socec în lucrarea sa „Zile de restriște din anii 1916-1918 și Bătălia de pe Argeș” și-a propus să ilustreze situația armatei române înainte de 27 august 1916  și luptele pe care aceasta le-a dus pe frontul din Dobrogea, de pe Argeș și Neajlov. În lucrarea de față, naratorul debutează cu descrierea situației României în 1916, cine erau oamenii care conduceau destinul României și care au fost consecințele luate de aceștia.

În vara anului 1916 situația armatei române era destul de precară. Primele semne de alarmare au fost date de Nicolae Filipescu, ministru de război până în 1912, dar și de presă. Cu toate acestea, generalul Socec considera că este prea târziu. În primăvara anului 1916 a avut loc conferința comandanților marilor unități, cu scopul de a evalua chestiunea armamentului fiecărei unități. Singura persoană care a încercat să dovedească că într-adevăr România nu se putea baza pe ceea ce avea, a fost generalul Socec. Cu toate acestea, ceilalți susțineau că armata română va primi ajutorul de la englezi și francezi, uitând de greutățile pe care frontul din vest le ducea.

În 1916, echipamentul militar român era vechi și demolat, fără artilerie grea sau echipament de avioane. Românii trebuiau în august 1916 să lupte cu puști Lebel de la francezi, puști Manlicher ori cu puști italiene sau rusești. Ba mai mult, dintr-o populație de 8 milioane de oameni, doar 1.250.000 de oameni erau „pregătiți” și mobilizați pe front, fiind „victime nenorocite – condamnate din capul locului – la o înfrângere sigură”. Dovezile pe care generalul Socec ni le aduce pentru a demonstra că oastea română era atât de slab pregătită sunt cifrele: avea 45 de generali activi și 66 în rezervă; ofițerii superiori erau în număr de 1173, dintre care 424 în rezervă; 8664 ofițeri inferiori dintre care 5206 în rezervă. De asemenea, în anul 1916, existau 51 de generali activi și 80 în rezervă; ofițeri superiori 1493, dintre care 408 în rezervă; iar ofițeri inferiori 14.906 dintre care 10.475 în rezervă.

1902_-_Regimentul_Teleorman_nr._20

sursă foto: wikipedia.org

Conștient de situația grea pe care o ducea Vechiul Regat în 1916, Socec trebuia să accepte și să lupte pentru țara sa. Din ordinul Înaltului Stat Major, Socec a fost repartizat comandant al Diviziei a-II-a din Armata I (Comandantul armtei I fiind Generalul Culcea). După instalarea acestuia la Livezeni și dezastrul de la Turtucaia, comandantul Div. II a primit ordin să meargă cu corpul său de armată în Dobrogea. Spre Dobrogea, au fost trimise încă alte trei trupe de divizii în speranța de a reface frontul dobrogean. În ziua de 30 august doar haosul domnea peste postul cartierului general de la Megidia. Generalul rus, Zaiancikowsky, i-a ordonat lui Socec să-și preia postul și să-și îndeplinească sarcinile sale spunând „că toată nădejdea o are în trupele <<Viteze>> române”. Situația comandantului diviziei a II-a s-a complicat și mai mult în momentul părăsirii postului a Diviziei a 9-a al Generalului Petela. Marele Stat Major General a întărit linia de front din Dobrogea, slăbind-o pe cea din Carpați, moment oportun pentru noile trupe germane venite la granița cu Vechiul Regat. Situația se agravase și mai mult pe frontul dobrogean când mai mulți soldați și ofițeri au început să fugă – „spaima morții pe față prezentau un tablou dezgustător”. Până seara aproape toți fugarii au fost prinși de Divizia a II-a și puși din nou pe linia de front sub comanda comandantului Socec.

După câteva atacuri ale bulgarilor asupra trupelor din Divizia a II-a din trei și patru septembrie, pe data de cinci septembrie generalul Zaiancikowsky a ordonat ca trupele române ale lui Semiansk, Hartel și Socec să atace trupele bulgare. Atacul a fost un succes pentru români, însă cu mari sacrificii, anume pierderea unui număr mare de soldați, ofițeri și a unui colonel. Situația din Dobrogea s-a înrăutățit pe 8 octombrie când linia română se afla din nou în dezorganizare. Trupele bulgaro-turce au profitat de acest moment atacând puternic ostașii români[1]. Deși aflat singur în fața focurilor bulgaro-turce, comandantul Diviziei a II-a a respectat ordinele Marelui Cartier General de a rămâne până pe nouă octombrie la orele 21, când acesta a primit sub comanda sa, și Divizia a V-a. Celelalte divizii care aveau la început între 800-900 de „luptători” ajunseră la 200 de oameni, iar divizia a II-a mai avea încă 52 de ofițeri și 2896 de combatanți.

În data de 28 octombrie 1916, căpitanul Marelui Cartier General, Vasile Christea, a ordonat refacerea Divizilor doi și cinci într-una singură, adică Divizia 2/5[2]. După ordinul dat generalului Socec, de a-și amplasa divizia la Buzău, acesta primește ajutor din partea Colonelului francez Renty, trimis de generalul francez Berthelot. La câteva zile, cu sprijinul lui Renty, Socec primește de la Marele Cartier din Brăila 5860 de arme, iar la întâi noiembrie a primit zece vagoane cu efective de care acesta avea nevoie. Efectivul combatanților se ridicase la 16.000 de oameni din care 296 de ofițeri și 1080 soldați de infanterie. Bucuria a fost spulberată în data de trei spre patru noiembrie când Generalul Prezan ordonase ca Divizia 2/5 să plece imediat la Pitești. Generalul Socec mărturisește cu îndurerare plecarea și părăsirea Col. Renty. Ultimele cuvinte ale Col. Renty către G. Socec au fost: „J’ai admire, moncher General votre devoument et je vous souhaite de tout mon Coeur un success bien merite…”.

Bineînțeles că după două zile haosul domnise peste Divizia 2/5 deoarece în aceste zile G. Socec primise patru ordine care se contraziceau unele pe altele, iar ultimul venise din partea Generalului Marelui Cartier care-l trimise la Drăgășani fără a-i da absolut nici o instrucțiune. Abia următoarea zi, când Socec a fost rechemat de urgență la Pitești, G. Prezan i-a ordonat să apere linia Dumitrești – Leleasca- Gura Oltului pentru a împiedica trecerea de către trupele germane a râului Olt. G. Socec mărturisea că „n-a trecut picior de german Oltul atât cât am stat cu Divizia mea”. După alte câteva ordine date de G. Prezan, G. Socec rămase să împiedice trecerea germanilor a râului Olt. Însă surpriza apare în noapte de 13 noiembrie când comandantul trupelor germane, von Krafft, avea în spatele său o altă armată germană a lui von Schmettow, care coborâse pe la Curtea de Argeș „ca o fantomă” în data de 20 noiembrie. Pentru a înțelege cu exactitate, naratorul explică detaliat că trupele germane au fost atacate de trupele române pe data de 16 noiembrie. După luptele de la Budeasca și Budești, G. Socec a reușit să ia ca trofee zece mitraliere germane, două tunuri cu tragere rapidă, două automobile, 3 autocamioane cu alimente, 26 de cai și muniție. De aici, Divizia a II-a și-a continuat drumul spre Flămânda, unde a reușit să supraviețuiască contra atacurilor avioanelor germane.

Ziua de 20 noiembrie 1916, numită și „aventura militară” a reprezentat ziua decisivă de contra atac a armatei române contra dușmanului, adică armata germană. Conform planului Generalului Prezan atacul urma să aibă loc pe Argeș, iar de țara va suferi o pierdere, planul de retragere era spre Moldova. Socec se întreba, „Se putea oare ca generalul Prezan să nu fi știut că la epoca aceea armata română era obosită și redusă de cele 3 zile de lupte continui? Desigur că nu!”. Așa cum se cunoaște și-n istoria românilor, bătălia de pe Argeș din noiembrie 1916 a fost un dezastru total. În lucrarea citată mai sus, Generalului Socec îl învinovățește pe Generalul Prezan de neglijență, lăsând Divizia 2/5 în aer, pe când aceasta putea să fie sprijinită de Divizia a VII-a. Ba mai mult, acesta, Socec, îl acuză pe Prezan că a dirijat armata română într-o „situație penibilă”, lipsit de adevărate strategii militare[3]. Cu toate că în aceste zile grele G. Socec a fost părăsit de ceilalți generali sau învinuit de anume acțiuni la care nici măcar nu participase, a rămas singur în fața trupelor dușmane.

Pe 21 noiembrie i s-a odonat de la M.C.G. retragerea către Băneasa, cu scopul apărării Bucureștiului. Imediat toți comandanții au fost chemați de Prezan la Cotroceni pentru a comunica planul de apărare a Bucureștiului și scrisoarea adresată de germani: „Dacă până mâine la ora 11 a.m. nu voi primi un răspuns la aceste scrisori, voi începe bombardarea orașului transformându-l în foc și cenușă”. G. Istrate a fost însărcinat să-i trimită Generalului Makensen scrisoare cum că Bucureștiul nu mai este o cetate fortificată. Următoarea zi, capitala României Mici a fost înconjurată de germani și aliații săi, „fără vărsare de sânge”. Retragerea armatei române din București s-a efectuat următoarea zi, către Balotești-Afumați.

Ajuns în Iași, G. Socec a fost învinuit de G. Vasilescu Paraschiv cum că și-ar fi părăsit postul. Nici G. Prezan nu a întârziat să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Socec, din pricina faptului că nu își putea accepta înfrângerea (conform informaților date de naratorul operei). După patru ședințe de audieri, s-a dovedit că, într-adevăr, comandantul Diviziei 2/5 niciodată nu și-a părăsit postul său, ci a rămas luptând cu bravii săi soldați. Deși lupta de pe Argeș a fost pierdută, autorul apreciază că poziția și bravul pe care l-a avut Divizia 2/5 în fața celor trei armate germane, merită scris în paginile de istorie.

–––––––––––––––

[1] Retragerea divizilor a-IX-a și a-XII-a  au dus la dezorganizarea linie de front, forțândul pe generalul Socec să acopere întreaga linie care până atunci era ocupată de trei divizii(p. 26).

[2] Cu mari sacrificii generalul Socec a reușit să „refacă” Divizia 2/5. Acesta nu mai avea nici armanent, nici hrană și haine pentru soldați. Unii soldați abia făcuse instrucția militară de 20-40 zile sau alții veniți de la infirmerie. Marele Cartier îi oferise ca ajutor doar câteva noi arme franceze (p. 28-29).

[3] În aceea zi, Divizia 2/5 a simțit cea mai cumplită și grea luptă dusă: „ploia de proiectile acoperea bravii soldați…pământul tremura sub piciorele noastre…zburau deasupra capetelor noastre prin aer bucăți de lemn…”

Am jucat Hearts of Iron IV cu Argentina Fascistă

Am încercat, pentru prima dată, să joc Hearts of Iron IV cu o altă țară decât România. Am ales Argentina. De precizat încă de la început: am varianta cadet a jocului și dlc-ul Together for Victory.

Am decis să fac Argentina țară fascistă  Nu pentru că aș rezona prea tare cu fascismul, ci pentru că un regim democratic nu mi-ar permite să declar război oricui pentru a-mi mări suprafața țării, iar comunismul nu mi-ar da alternative pentru a realiza o alianță, fiind obligat să mă îndrept spre Uniunea Sovietică. Plus că fața lui Fanny Jabcovsky, lidera comuniștilor, nu m-ar inspira prea tare să conduc mai bine țara.

Într-o primă fază m-am axat pe obiective politice naționale, întrucât îmi erau necesare să trec la fascism, dar și să îmi fac armata mai mare. Nimic interesant și extraordinar până aici. Am devenit stat fascist și am cucerit cu mare ușurință Uruguay, Paraguay și Chile. Regimul fascist îmi permitea să mă orientez spre o alianță atât cu Italia, cât și cu Germania. Am ales să nu intru în Axă, întrucât ce urma să facă Germania era previzibil și nu voiam să intru neapărat în război cu Aliații. Așa că m-am orientat spre Italia. În timp ce eram în război cu Uruguay, întrucât este nevoie să fii  în război cu cineva ca stat fascist ca să formezi o alianță, am format cu Italia lui Mussolini facțiunea numită „El Compatriota”.

Screen Shot 2017-04-23 at 18.20.27

În 1940, Germania deja cucerise Franța și Polonia. Aliații săriseră în ajutorul Poloniei, Norvegia și Danemarca fuseseră și ele implicate în război, cam cum se întâmplase și în realitate. România deja acceptase ultimatumul sovietic și cedase BasarabiaScreen Shot 2017-04-23 at 18.20.46Screen Shot 2017-04-23 at 18.20.53

Iată și „țara mea”, neobișnuit de mare, condusă de el presidente Nimo de Anquin. Vedem partidul fascist ca fiind la 91%. O altă chestiune interesantă este reprezentată de armata mea. Este una singură, deși inițial fuseseră două. Din cele două am făcut una singură, concentrată în jurul celei de-a doua, motiv pentru care aceasta a rămas singura armată, cu numele de Armata 2.

Întrucât m-am simțit cam singur cu Italia, am acceptat ca Peru să facă parte din El Compatriota, deși aș fi putut, la fel de bine, să-i cuceresc cu armata mea numărul 2 care avea 56 de divizii, precizând totuși că nivelul de echipare al acestora fiind sub mediocru. M-am axat mai mult pe un număr mare de soldați, decât pe o echipare mai bună. Specific românesc, de altfel.

România începe să fie deja victima expansiunii Axei. Este nevoită să accepte cedarea Transilvaniei Ungariei și a Cadrilaterului Bulgariei.

Screen Shot 2017-04-23 at 18.25.06Screen Shot 2017-04-23 at 18.23.28

România devine legionară și ÎMI PROPUNE SĂ INTRE ÎN EL COMPATRIOTA!!!!!!! Iată cum, deși joc cu o altă țară decât România, ajung să dau tot de România și aici.

Este interesant cum România nu a dorit să intre în Axă și a dorit să intre fix în alianța mea, desigur, tot una fascistă.

Screen Shot 2017-04-23 at 18.30.53

 Între timp… Este asasinat și Leon Trotsky…

Screen Shot 2017-04-23 at 18.21.16

Un aspect foarte interesant este acela că Spania lui Franco intră în Axă, deși era încă în refacere după războiul civil. Eu încercasem să iau Spania în alianța mea, dar nu puteam să primesc un mesaj pozitiv, tocmai din cauza acestui aspect.

Deși totul părea să meargă bine și să nu fiu târât în Al Doilea Război Mondial, inteligenta Italie a avut grijă să complice puțin lucrurile: declară război Iugoslaviei, iar Iugoslavia intră în facțiunea Aliaților. Peste noapte sunt în război cu Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Norvegia, Danemarca, etc.

 

Pentru că aveam nevoie de aliați, am reușit să invit, după lungi tratative, Venezuela în El Compatriota. Iată că nu doar Aliații au avut mare atractivitate.

 

România atacă împreună cu Italia Iugoslavia. În același timp, Axa intră și ea în Iugoslavia și declară război Uniunii Sovietice. Devine dubios jocul când văd că Ungaria are nu doar Transilvania, cât și Basarabia.

Screen Shot 2017-04-23 at 19.13.05

Între timp am reușit să provoc un război civil în Africa de Sud. Noul stat fascist Nationalist South Africa decide să intre în Axă. Ceea ce e destul de bine pentru mine, întrucât va fi ușor cucerit.

 

Din recunoștință pentru noul meu aliat, Republica Dominicană (membrul cel mai de bază al facțiunii mele), am decis să declar război statului Haiti, pentru a-l cuceri Republica Dominicană. Ei bine… nu a făcut asta, Republica Dominicană fiind ocupată de India……

 

Țin să apreciez vitejia pe care au avut-o în luptă columbienii când încercam să îi cuceresc. Efectiv m-am plictisit de cât de mult a durat. Ajunsese Columbia să semene cu Olanda, rămăsese un mic refugiu de pământ și ei tot luptau. Până la urmă i-am cucerit.

 

Neozeelandezii au organizat o debarcare în Patagonia, însă am reușit să o resping cu toate forțele. În imagine nu se vede nicio forță, întrucât îmi mutasem toată armata în Columbia, însă am adus o parte înapoi. Pentru asta am recreat Armata 1, deci nu mai am una singură numită Armata 2.

Screen Shot 2017-04-25 at 00.32.31

Am ajuns în punctul culminant. Evident că nu Republica Dominicană avea să schimbe cursul războiului, ci Statele Unite. Intră și ele în război.

 

Cu toate că am reușit să fac Brazilia fascistă, nu am reușit încă să o atrag în El Compatriota. Probabil voi reuși și asta în viitorul apropiat.

Totuși, aici se oprește jocul meu, nu pentru că au intervenit americanii, ci pentru că nu am mai avut timp să îl continui. Probabil că îl voi continua și voi reuși să resping atacul americanilor, deși pare greu de crezut.

Ce aș face dacă aș fi Ministrul Educației

Deținerea poziției de ministru al educației pentru o perioadă scurtă de timp de către o persoană cu idei bune de aplicat în sistemul educațional românesc poate fi o soluție, însă și aceasta pare să aibă limitările sale, întrucât s-a constatat lipsa continuității la nivel guvernamental odată cu schimbarea guvernările. Mai precis, de fiecare dată când s-a schimbat ministrul educației, prima acțiune realizată de următorul ministru a fost să schimbe efectiv tot ce realizase ministrul precedent. Lipsa continuității a determinat crearea unei politici incoerente și a unei birocrații ce este greu de stăpânit chiar de către persoanele care se află în poziții importante, precum inspectorii. Situația aceasta este una specifică perioadei post-decembriste, care se remarcă prin certuri politice și restructurări de formațiuni politice care tind să fie mai importante pentru oamenii politici decât progresul societății și instituțiilor românești. Situația de față este una foarte diferită de cea din perioadele istorice anterioare. Spre exemplificare, amintim reformele în învățământ din perioada anterioară Primului Război Mondial, când o reformă realizată de Partidul Conservator de exemplu, nu era schimbată radical de Partidul Național Liberal, ci completată, îmbunătățită, ceea ce reușea să ofere o continuitate politicii educaționale. În schimb, astăzi auzim de fiecare dată scuza cum că este de vină sistemul, însă, de fapt, de vină sunt politice sistemului. Avem școli, profesori buni, directori dedicați, însă politica incoerentă a sistemului de învățământ determină, pe cale de consecință, incoerență administrativă.

ministerul_educatiei_e1430324840239_465x390_99178800

Se întâmplă frecvent ca un inspector sau o persoană care lucrează la inspectorat sau la altă instituție ce are legătură cu învățământul să nu știe cu exactitate cum funcționează sistemul, ce lege se aplică într-o anumită situație sau în multitudinea de excepții ce apar la legea respectivă. Spre exemplificare, amintim modificarea metodologiei de susținere a examenului de definitivat pentru anul școlar 2016-2017, care mută examenul pentru definitivat din luna august în luna aprilie, ceea ce oferă imposibilitatea debutanților care nu au un an vechime să susțină examenul de definitivat, în condițiile în care anterior ar fi avut această posibilitate în luna august reușind să acumuleze un an de vechime în învățământ, cu începere în luna septembrie[1]. Această schimbare survine după ce, în urmă cu câțiva ani, a fost aplicată o altă modificare asupra acestei proceduri de a obține gradul definitivat în învățământ. Această problemă ar putea fi rezolvată prin realizarea unei metodologii mai clare, care să nu se schimbe anual, pentru aceasta fiind nevoie de o comisie competentă care să poată realiza o metodologie suficient de bună încât să nu mai fie schimbată ulterior, cel puțin pe o perioadă importantă de timp, precum zeci de ani.

Cu toate acestea, lipsa continuității în ceea ce privește examenul de definitivat pare să fie una dintre ultimele probleme ce se regăsesc în sistemul de învățământ. Finalizarea studiilor liceale de elevi care nu știu să scrie și să citească este o problemă mult mai mare care pare că se acutizează în ultimii ani. Anumite universități precum Universitatea Babeș-Bolyai a luat hotărârea de a introduce examene de admitere la toate facultățile, însă asta nu este o soluție decât eventual în trierea studenților ce sunt admiși la facultățile din cadrul acestei universități. Cu toate acestea, trierea pare să fie sortită eșecului din moment ce în actualul sistem este nevoie de un număr mare de studenți pentru că subvențiile de la stat vin în funcție de numărul de studenți, ceea ce atrage după sine admiterea unor candidați ce nu au avut performanțe remarcabile în procesul de selecție.

Introducerea unor examene de admitere ar putea fi o variantă bună la prima vedere, variantă ce ar putea fi aplicată inclusiv în mediul preuniversitar. Astfel, ar părea interesant să fie introdus un examen de admitere la liceu, altul decât evaluarea națională care a început să nu mai aibă importanța pe care o avea în urmă cu mai mulți ani. Astfel, pentru fiecare liceu să se organizeze un examen de admitere, corespunzător cu profilul liceului respectiv. Astfel s-ar putea și tria liceele care există doar de dragul de a exista, fără să existe o performanță a elevilor înscriși la liceul respectiv. Această idee ar putea fi completată de introducerea unor trepte pentru promovarea claselor din cadrul liceului și al gimnaziului. Desigur, există în prezent evaluare națională la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, însă acestea nici măcar nu sunt luate în considerare, motiv pentru care elevii nu depun niciun efort pentru a obține vreun rezultat anume.

Examenele naționale pentru clasele a II-a, a IV-a și a VI-a care să aibă și o importanță în vederea promovării clasei este destul de problematică într-un sistem în care elevii termină doisprezece clase și nu sunt capabili să scrie o cerere. Introducerea unor astfel de examene ar genera  un apogeu al meditațiilor și ar da șanse inegale elevilor de a promova respectivele examene, acest lucru fiind practic rezultatul ineficienței predării la clasă, elevii plecând acasă cu lecția neînvățată și astfel nereușind să acumuleze cunoștințe și deprinderi care să îi ajute ulterior inclusiv să promoveze un examen național de acest tip.

O altă problemă legată de sistemul de învățământ românesc este aceea că se pune accentul pe reproducerea de informații. Elevii sunt, în cel mai mult caz, bombardați de informații pe care nu le pot utiliza, nu știu ce să facă cu ele. Studenții trebuie să învețe un suport de curs aproape pe de rost, fără să se pună accentul pe lucrul practic, acesta fiind mult mai folositor.

Principala problemă de la care pornesc celelalte conexe este aceea că elevul pleacă acasă cu lecția neînvățată, iar acasă acesta nu reușește să o învețe din comoditate, dar și din lipsa timpului, existând și anumite activități sociale care necesită timp, precum viața de familie, prietenii și altele. Astfel, o soluție bună ar fi regândirea tuturor conținuturilor din programele școlare astfel încât să se pună accentul pe învățarea lecției în clasă, iar elevul acasă doar să mai trebuiască să repete noțiunile din clasă pentru fixare, ceea ce ar fi și comod și ar dura și puțin timp. De asemenea, o astfel de abordare poate să aibă efecte importante și pe durată îndelungată de timp, întrucât acesta este practic scopul școlarizării.

Plecarea cu lecția învățată din clasă de către elevi este și aceasta o problemă greu de rezolvat, întrucât principala cauză este lipsa motivării profesorilor de a oferi un climat adecvat învățării, lipsa motivării de a apela la diverse metode didactice care să reușească învățarea lecției în clasă. Acestea sunt rezultatul degradării continue a statutului de profesor în cadrul societății. Nu se poate construi un sistem durabil care să aibă credibilitate atâta timp cât un profesor este înjosit de comportamentul elevilor, al părinților sau al guvernanților care nu par a fi interesați de salarizarea corpului profesoral. Situarea salarului unui profesor debutant în preajma salariului minim pe economie nu poate decât să ofere o lipsă de motivație cadrelor didactice de a mai îmbrățișa această carieră sau de a performa în meserie.

Disciplinele școlare sunt adesea plictisitoare și lipsite de utilitate. Iată o altă problemă ce se regăsește în învățământul românesc. Există multe voci care afirmă că tineretul este denaturat, că ascultă manele, că nu are gusturi, că nu are respect, însă aceste lucruri este dificil să fie formate în timp dacă nu se ocupă cineva în acest sens. Astfel, pentru cultivarea tinerelor generații ar fi necesară introducerea în programa școlară a unor materii precum dansul, teatrul, muzica[2], exerciții de scriere creativă, bricolaj, și altele. De ce copiii nu fac în gimnaziu astfel de materii? Pentru că un imbecil afective mai ușor de controlat și ăla de obicei nu se plânge, nu are nostalgii sau idealuri. Învățământul ar trebui să ofere o viziune estetică asupra lumii, nu una capitalistă, care să te facă să conștientizezi că tot ce trebuie să faci în viață este să subziști.

Problema disciplinelor este și aceea că nu pregătesc copiii pentru viață sau pentru continuarea studiilor. În România este o rată foarte mare a abandonului universitar, o treime dintre studenți renunțând la facultate[3]. Cauza acestei situații este legată atât de inoportunitatea pe care o oferă majoritatea facultăților, cât și de nepregătirea studenților care urmează facultățile. Asistăm aici la studenți la anumite facultăți care nu sunt familiarizați cu domeniul, nu conosc termeni specifici domeniului și nu știu cu ce se ocupă facultatea respectivă. Această pregătire ar trebui să fie realizată încă din liceu, încât viitorul student să fie informat cu privire la specificul facultății, materiilor studiate și a oportunității pe care o are obținerea diplomei de absolvent al facultății respective.

De asemenea, o altă problemă legată de mediul universitar este aceea că scoate absolvenți pe bandă rulantă, mai precis prea mulți față de necesitatea de pe piața muncii. Astfel, ar trebui ca profesionalizarea să fie limitată și la cerințele pieței, astfel obținându-se și calitate în actul educațional, întrucât fiind mai puțini studenți, este mult mai probabil ca aceștia să fie mai bine pregătiți și să nu se ajungă în situația în care un absolvent de facultate și de masterat să ajungă să lucreze ca vânzător într-un centru comercial.

O altă problemă pe care o regăsim la sistemul de învățământ românesc este reprezentată de învățământul particular. Cu toții cunoaștem realitatea conform căreia facultățile particulare emit studenți pe bandă rulantă, aceștia fiind foarte slab pregătiți, făcându-se acuzații de corupție, mită acordată profesorilor și plătirea examenelor. De asemenea, în anumite instituții universitare particulare, principalele condiții de a deveni student sunt acelea de a promova examenul de bacalaureat și de a achita taxa de studiu[4]. Astfel, avem de-a face cu un număr impresionant de studenți care nu sunt bine pregătiți în domeniul respectiv, dar care totuși au diplomă în domeniul pe care l-au studiat. Consider ca în România calitatea vieții, a culturii politice, a spiritului civic sunt la un nivel prea scăzut pentru a putea să existe instituții de învățământ particulare care să nu cadă în patima industrializării domeniului, cu scopul de a obține profit. Astfel, o soluție adecvată ar fi aceea de a desființa aceste instituții.

De asemenea, învățământul particular mai oferă o perspectivă importantă care nu ar trebui ignorată. Dacă la nivelul universităților se constată problemele amintite în paragraful anterior, în privința școlilor generale și a grădinițelor particulare situația stă mai bine, în sensul că acestea oferă mai multă calitate. Clase și laboratoare dotate, săli și terenuri de sport, ore de arte, teatru, lucru în echipă, mâncare sănătoasă sau laboratoare de științe – sunt doar câteva dintre avantajele pentru care tot mai mulți părinți renunță la sistemul de învățământ public în favoarea celui privat. Poate unul dintre cele mai importante criterii de selecție la care părinții apelează atunci când aleg sistemul de învățământ privat este calitatea profesorilor, gradul lor de implicare și modul în care interacționează cu cei mici. Majoritatea celor care şi-au înscris copiii în sistemul privat spun că în sistemul public profesorii nu au condițiile necesare pentru a se bucura de meserie şi nici remunerarea muncii pe care o depun nu contribuie la motivarea lor. La privat, salariile profesorilor sunt duble fată de cele de la stat, depășind de multe ori 1.000 de euro net/lună[5]. Cu toate acestea, necesitatea achitării unor taxe de studiu care nu sunt la îndemâna oricărui român, mai ales având în vedere nivelul scăzut al salariilor, determină segregarea elevilor pe criterii financiare.

Programul Școala altfel ar trebui ori desființat cu totul, ori reformat cu totul. „Programul Să știi mai multe, să fii mai bun! constă în derularea, la nivelul fiecărei unități de învățământ, într-o săptămână din al doilea semestru școlar, a unui orar special format doar din activități cu caracter non-formal. Programul își propune implicarea, deopotrivă, a elevilor și a dascălilor, în activități extra curriculare și extrașcolare, interesante, care să le valorizeze talentele, preocupările extra-școlare și competențele în domenii cât mai diverse şi interesante. Activitățile propuse excedă curriculumul național și se dorește să aducă plus-valoare întregii comunități școlare, prin competențe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, prin zâmbetele elevilor și dascălilor implicați. Partenerii Ministerului Educației Naționale în acest demers sunt numeroși. În primul rând, e fiecare dascăl şi elev din România. Totodată, avem de-a face cu sprijinul structurilor reprezentative ale elevilor, prin intermediul Consiliului Naţional al Elevilor, dar şi al organizaţiilor non-guvernamentale care se vor implica direct, prin proiecte implementate voluntar şi gratuit la nivelul școlilor”[6].

Deși sună interesant, întrucât propune elevilor anumite activități care să diversifice activitățile școlare, precum excursii, vizite la muzeu, ateliere creative sau alte lucruri asemănătoare, acest program reușește doar să încurce pe toată lumea, mai ales în anul școlar 2016-2017 când au fost alocate perioade de timp diferite pentru fiecare instituție de învățământ în parte. Programul a fost în mare parte un eșec și datorită neobligativității elevilor de a-l frecventa, dar și a ezitării profesorilor de a face anumite activități. Mulți profesori au preferat desfășurarea unor activități obișnuite sau chiar nu au realizat nicio activitate.

O altă problemă importantă este lipsa motivării elevilor și lipsa recunoașterii meritelor acestora. Astfel, mulți elevi care au rezultate deosebite, reflectate în medii foarte mari, în rezultate la concursuri și olimpiade, nu sunt suficient de bine recompensați pentru aceste rezultate și nu sunt motivați să le continue, iar nici colegii acestora nu sunt motivați să le îmbrățișeze. Astfel, o soluție eficientă ar putea fi reprezentată de oferirea de premii substanțiale în bani sau excursii, burse de studiu, în locul unor banale diplome sau a unor strângeri de mână care amintesc mai degrabă de epoci mai neplăcute din istoria națională.

Privitor la cadrele didactice, învățământul românesc se remarcă prin media de vârstă de 42 de ani, ceea ce se traduce prin îmbătrânirea corpului profesoral și prin incapacitatea și dezinteresul tineretului de a intra în învățământ.[7] Aceasta tinde să fie o problemă deoarece profesorii deja pensionați nu mai au aceeași capacitate de a preda ca în timpul tinereții din motive strict biologice, dar mai apare și diferența de vârstă și de mentalități, însoțită și de discrepanța uriașă între programa școlară din perioada comunistă și cea actuală. O soluție ar putea fi reprezentată de pensionarea cadrelor didactice mai învârstă de 55 de ani, interzicerea acestora să mai profeseze în învățământul de stat, dar și realizarea unei metodologii și a unei salarizări care să atragă tineretul spre acest domeniu.

Procesul de titularizare este unul foarte dificil și anevoios din punct de vedere birocratic. Candidații pentru posturile din învățământul preuniversitar trebuie să studieze metodologia de 133 de pagini care este foarte stufoasă, are multe hibe, prevede multe drumuri de realizat pentru niște chestiuni banale, și alte probleme de acest gen[8]. Cea mai mare problemă este reprezentată de lipsa profesorilor titulari. Actualmente există foarte mulți profesori suplinitori care sunt nevoiți să alerge pe la mai multe școli și să dea examen an de an, deși au luat note mari la titularizare. O soluție adecvată ar fi aceea de a reconsidera toate posturile vacante care nu sunt întregi, restructurarea tuturor planurilor cadru de la nivelul unităților de învățământ cu scopul de a realiza norme întregi care să fie realizate cel mult în două școli pentru a oferi posibilitatea dascălilor de a-și practica meseria mai departe, fără să fie împiedicați de examene, inspecții și alergături între mai multe unități de învățământ.

La nivelul liceelor, asistăm la un amalgam de materii nespecifice, prezente la toate profilurile de la licee, fără să se țină cont de spedificul fiecărei filiere. Astfel, la un liceu economic să se studieze cu precădere materii economice și așa mai departe. Această măsură ar putea ajuta și elevii să devină viitori studenți, prevenindu-se abandonul universitar despre care am mai amintit anterior.

O altă problemă referitoare la sistemul de învățământ este aceea a abandonului școlar aflat la un nivel ridicat și care tindă să crească. Cauzele abandonului școlar sunt multiple, însă una dintre acestea este reprezentată de imposibilitatea elevilor de a ajunge la școală. Astfel, o variantă ar fi aceea de a se pune la punct un sistem de transport în comun mult mai eficient pentru elevi, atât în comunele din țară, cât și în orașele mari precum Bucureștiul, întrucât ambuteiajele sunt o piedică în viața tuturor.

Lipsa manualelor constituie și ea o problemă gravă din învățământul românesc. Lipsa manualelor școlare se datorează a două aspecte. Primul este acela că manualele sunt insuficiente și sunt rotite la un număr mare de elevi, durata de viață a unei cărți fiind limitată, iar cu cât aceasta este mai mult transmisă din generație în generație, cu atât ea este mai uzată. De asemenea, pe lângă uzitarea lor, are loc frecvent și pierderea acestora, care determină lipsa pe viitor a manualelor respective de pe băncile viitorilor elevi ai ciclului respectiv. Lipsa manualelor este o constantă și din cauza introducerii manualelor obligatorii la liceu la clasele a XI-a și a XII-a, însă aici se datorează incapacității autorităților de a livra numărul suficient de manuale elevilor, în București, în acest an școlar, doar câteva licee având manuale școlare. Totodată, lipsa manualelor este dată și de schimbarea acestora pentru generația care în anul școlar 2017-2018 vor fi clasa a V-a. Acești elevi au beneficiat de manuale noi încă din clasa I, însă acestea au lipsit în majoritatea unităților[9]. Astfel, propunerea pentru a rezolva această problemă nu poate fi decât una singură: suplimentarea numărului de manuale școlare la toate ciclurile și în toate școlile și înlocuirea mai frecventă a celor uzate.

O altă problemă este dată și de conținutul manualelor școlare. Elevii ori sunt bombardați cu prea multe informații, ori au de-a face cu un manual școlar realizat parcă într-o noapte și care nu este util elevilor, fiind făcut parcă doar pentru a bifa undeva că s-a realizat manualul. Este cazul și manualelor de istorie de la gimnaziu. Manualul de clasa a VI-a de la editura All este foarte dificil de parcurs. Multitudinea de informații este derutantă, iar lipsa hărților care să explice evenimentele este una evidentă. Desigur, există și hărți în acest manual, dar sunt puse în așa fel încât ar trebui să ai un masterat în istorie medievală ca să cunoști deja ce este prezentat acolo pentru a-ți da seama ce au vrut, de fapt, să spună autorii. În același timp avem de-a face cu greșeli în privința informațiilor prezentate în manual, în special la lecțiile mai dificile legate de popoarele asiatice, unde probabil autorii nu aveau cunoștințe în domeniu. O soluție, destul de evidentă, ar fi aceea de a schimba toate manualele, de a realiza un grup de profesori care să redacteze manualele, într-o perioadă mai îndepungată de timp, încât manualele să nu arate ca și când ar fi fost realizate într-o noapte și care să fie mult mai accesibile elevilor și profesorilor.

Lipsa disciplinei din școli este probabil una dintre cele mai dezbătute probleme. Odată cu liberalizarea politică și socială a României a apărut și libertinajul care se simte și în rândul elevilor. Elevii nu mai ascultă de profesori, nu acordă respect și atenție cadrului didactic, având adesea o atitudine sfidătoare la adresa acestuia. Mai mult, începând cu anul școlar 2016-2017 a intrat în vigoare Statutul elevului care acordă și mai multe drepturi elevilor, dar și mai puține drepturi cadrului didactic. Profesorul nu mai are posibilități prea multe de sancționare a elevilor, iar utilizarea telefonului mobil în timpul orelor, una dintre problemele majore ale activității la clasă, este reglementată atât de vag încât nu lasă profesorului prea multe posibilități de acțiune[10]. O soluție ar fi regândirea de la zero a acestui statut care să ofere drepturi reale elevilor, dar și posibilități profesorilor de sancționa elevii în cazul în care este necesar. Practic, prin acest statut al elevului, profesorul nu mai are dreptul să scoată elevul din clasă în timpul orei dacă acesta deranjează, ceea ce poate duce la pierderea întregii ore, la crearea de haos și la neîndeplinirea obiectivelor lecției. Desigur, unii oameni sunt de părere că profesorul ar trebui să știe cum să gestioneze astfel de comportamente huliganice, însă în anumite situații chiar nu se poate face nimic mai mult decât evacuarea elevului problemă, cu propunerea unui plande remediere al comportamentului, cu scopul de a salva restul clasei.

O altă problemă ce afectează învățământul este cea reprezentată de indiferența părinților. Deși se fac periodic ședințe cu părinții, aceștia nu sunt prezenți la școală decât în număr foarte mic, la elevii mai buni, iar la cei care fac probleme părinții nu sunt interesați. Astfel, profesorul pierde un aliat important, reprezentat de părinte, cel mai apropiat membru al familiei elevului. De asemenea, mulți părinți nu se interesează de situația elevului și apoi vin la finalul anului, șocându-se de situația elevului și făcând scandal că este vina profesorilor. O soluție pentru această problemă ar fi obligarea părinților de a participa la ședințele cu părinții, iar în cazul neprezentării să fie sancționați cu amendă sau alte sancțiuni care să motiveze părintele să participe la viitoarele ședințe cu părinții și să afle din timp problemele clase și ale elevului în cauză.

O îmbunătățire substanțială a învățământului consider că ar fi introducerea unei obligativități ceva mai flexibile de frecventare a cursurilor. Numărul de ore pe zi este unul mare, iar mulți elevi sunt suprasolicitați după atâtea ore de stat la școală, mulți dintre aceștia având și activități extrașcolare. În cazul multor părinți se regăsește înțelegerea ca fiul lor să aibă permisiunea de a lipsi la o oră și de a veni acasă să se odihnească, urmând să își ia lecția de la un coleg, sau de a lipsi pentru că se simte rău sau pentru că vrea să repede la o materie care îi place mai mult sau să cânte la pian. Mulți elevi când se simt rău de la școală sunt sancționați cu absență și cu o atitudine negativă din partea cadrelor didactice pentru că a lipsit la o anumită oră, deși probabil că elevul avusese motive întemeiate pe care nu le înțelegeau cadrele didactice. Astfel, putem considera drept o soluție bună ca, în cazul unor acorduri explicite din partea părinților, anumiți elevi să beneficieze de un anumit număr decent de învoiri pe semestru care să fie în favoarea elevului, deși la o primă analiză nu pare astfel.

O altă îmbunătățire a sistemului de învățământ ar putea fi aceea de a limita numărul de elevi într-o clasă la maxim 20, întrucât există studii care atestă că numărul de elevi potrivit pentru o clasă ar fi în jur de 20-22, nu 30 și chiar mai mult de atât cât este în școlile românești. De asemenea, cred că orice elev și orice profesor este de părere că un număr de elevi mai mic într-o clasă este mai adecvat, nu neapărat deoarece este o muncă mai ușoară, cât este mai eficientă pentru elevi, iar aceștia sunt până la urmă elementul central al sistemului de învățământ. De asemenea, un număr mai scăzut al elevilor la clasă determină și o cunoaștere mai bună a acestora de către cadrul didactic și, implicit, adaptarea procesului de învățare la specificul clasei, care este unul mai precis și exact datorită numărului mic de elevi.

Sistemul de învățământ ar putea fi îmbunătățit și prin centrarea activității pe elemente moderne, pe utilizarea de imagini, sunete specifice lecției și materiei predate, a unor activități practice care să-i determine pe elevi să învețe mai rapid lecția în cauză, întrucât elevii nu percep în același mod explicațiile. Unii elevi receptează mai bine informațiile la nivel auditiv, alții la nivel ofactiv, alții la nivel vizual și așa mai departe. Astfel se realizează practic o mai bună deschidere spre elev.

Orele de pe parcursul unei zile ar trebui să fie, conform legii educației, organizate cu precădere dimineața. Cu toate acestea, în majoritatea școlilor se învață după-masa, ba chiar sunt și școli unde se învață în trei schimburi, ceea ce duce la ineficientizarea procesului de învățare și la insalubritatea claselor. De asemenea, mulți elevi li profesori au dificultăți în a ajunge la școală la ora 7 dimineața și de a sta un număr de ore în care să fie și activi, eventual să se trezească și cu două ore mai devreme pentru a avea suficient timp să ajungă la cursuri. Astfel, o propunere ar putea fi structurarea orelor într-un singur schimb, de dimineață, iar acesta să înceapă mai târziu de ora 7, eventual ora 9, ca să nu ocupe nici toată ziua așa cum se întâmplă cu orele puse în schimbul de după-miază.

O altă problemă a sistemului de învățământ este reprezentată și de pierderea de ore din structura anului școlar din cauza unor modificări ale structurii ce survin în timpul anului școlar și care decalează materia. Spre exemplificare amintim cazul anului școlar 2016-2017 când structura a fost modificată prin introducerea de zile libere precum Ziua Educației, Ziua Națională 24 ianuarie, o săptămână liberă în ianuarie, când trebuiau încheiate medii, definitivat medii și susținut teze, pe motiv de probleme meteorologice, iar lista poate fi suplimentată. Aceste modificări au determinat pierderea materiei, decalarea planificării, recuperarea forțată a materiei ce a determinat mimarea învățării, formarea de lacune. Spre remedierea acestor probleme se poate interveni cu stabilirea dinainte a unei structuri a anului școlar care să nu mai fie modificată ulterior, pentru a evita astfel de situații în care este pierdută materia și elevii nu pot avea accesul cuvenit asupra cunoștințelor specifice materiei respective.

O altă îmbunătățire a sistemului educațional ar putea fi tot cu referire la structura anului școlar, prin regândirea vacanțelor. Astfel, în lunile geroase ale iernii se pot acorda mai multe zile sau săptămâni de vacanță pentru a evita necesitatea suspendării cursurilor pe motiv de intemperii sau ineficiența elevilor și a profesorilor de a parcurge materia pentru că oricând poate survine o imposibilitate de a întârzia la ore. Această modificare ar putea ajuta și la rezolvarea problemelor menționate în paragraful anterior. De asemenea, această îmbunătățire ar putea ajuta și la structurarea mai logică a vacanțelor pentru a nu avea elevii la un moment dat vacanțe prea dese ca mai apoi să aibă o perioadă prea lungă în care să frecventeze orele și să obosească. Astfel, ar fi de recomandat ca vacanțele să fie ceva mai lungi și dispuse în așa fel încât să nu încurce programul școlar, deoarece cunoaștem cu toții că în ultimele zile dinainte de vacanțe nu se mai fac cursuri și asta duce la o altă pierdere a materiei.

Spațiul școlar arată adesea ca o relicvă a comunismului. Ușile, coridoarele și sălile de clasă arată exact ca în anii 80, nefiind primitoare. Mobilierul este ori vechi, ori nou și de proastă calitate și, din această cauză, deteriorat[11]. De asemenea, spațiul ar trebui să fie primitor. Accesul elevilor la bibliotecă și alte spații școlare ar trebui să fie mai lejer, școlile ar trebui dotate cu mobilier mai confortabil și cu spații în care pot avea loc discuții. Pot fi amenajate colțuri unde să fie amplasate canapele iar elevii să stea să citească după ore sau în pauze, ar trebui ca în fiecare școală să existe aparate care să furnizeze elevilor băuturi naturale și sendvișuri sau chiar oferirea unei mese calde în timpul orelor. Aceste îmbunătățiri ar putea ajuta și la prevenirea abandonului școlar, întrucât mulți copii nu vin la ore și pentru că nu au ce mânca și sunt nevoiți să muncească. De asemenea, o astfel de reformă ar atrage consecințe negative, întrucât elevii la început nu ar avea grijă de noul mobilier, ar tinde să lipsească deliberat de la ore, însă acest lucru poate să fie împiedicat și de existența unor agenți de pază care să-și facă treaba, să aplice sancțiuni adecvate încât elevii să înțeleagă ce este bine și ce nu este bine să facă. Actualmente, agenții de pază sunt mai mult cu rol decorativ.

De asemenea, o măsură crucială este acordarea de sancțiuni proporționale cu faptele realizare la școală. Astăzi nu prea se mai acordă astfel de sancțiuni și unii elevi comit din în ce în ce mai multe acte imorale sau chiar infracțiuni, care practic încurajează delicvența și actele criminale ce pot fi realizate în viața de adult.

O altă inițiativă ar putea fi reprezentată de introducerea de concursuri și activități sportive. În școlile americane se formează o competiție extraordinară între școli la diverse concursuri sportive, dar și de cultură generală, unde elevii cei mai buni au posibilitatea să se remarce, dar și cei care nu au fost prea implicați până la momentul respectiv sunt tentați să se afirme.

Organizarea de festivaluri și festivități precum cele din Occident ar fi iarăși o inițiativă bună, deoarece ar stimula creativitatea, activitățile culturale, interacțiunea dintre elevi, formarea de noi deprinderi și cunoștințe pe diverse teme cum ar fi gastronomia, astronomia, dansurile, și altele.

Așadar, dacă am primi funcția de ministru al educației, probabil prima decizie pe care ar trebui să o luăm ar fi să ne dăm demisia, în cazul în care chiar dorim să facem ceva, pentru că pare imposibil de schimbat politica sistemului educațional. Totuși, există și lucruri ce se pot face și nu necesită prea mult efort. Acordarea unui buget mai generos, măcar pentru câțiva ani, pentru a oferi un start-up, ar îmbunătăți situația. De asemenea, cea mai importantă caracteristică pe care ar trebui să o aibă măsurile luate cu scopul de a îmbunătăți învățământul este aceea de a fi constante măsurile și de a avea o continuitate. Nu se recomandă ca aceste măsuri să nu fie continuate de viitoarele guvernări, să nu fie aplicate secvențial sau întrerupte. De asemenea, acestea trebuie să fie coerente, să se specifice cu exactitate ce și cum trebuie să se întâmple. Ar trebui eliminată birocrația, simplificat procesul de recrutare, motivarea profesorilor și a elevilor, implicarea ministerului până la cel mai mic nivel. Impunerea unor schimbări ar trebui făcută cu autoritate și începute de sus, de la putere, pentru că nu se poate schimba nimic de la baza sistemului, întrucât este mult mai evidentă eficiența schimbării pornită de la un grup restrâns de persoane decât de la masa mare a sistemului, formată eventual din elevi și profesori. Nu putem avea așteptări de la profesori atâta timp cât se simt desconsiderați, nu putem avea așteptări de la elevi dacă se simt într-un conflict cu profesorii în loc să se simtă ca având o relație de colaborare cu aceștia. Nu putem avea pretenții de la elevi să aibă comportament civic și moral dacă nu au astfel de repere prezente în școală din cauza structurării materiei în așa fel încât nu trezește vreo conștiință civică și morală.

[1]         ORDIN nr. 5.087/31.08.2016
privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a examenului naţional de definitivare în învăţământ

[2]      Muzica ar trebui să se și facă la școală. La majoritatea școlilor figurează doar în orar, iar elevii stau degeaba sau pleacă la ora respectivă.

[3] http://stiri.tvr.ro/unul-din-trei-studenti-renunta-la-facultate–cauzele-abandonului-universitar_815022.html#view

[4]  http://v2.m.zf.ro/profesii/de-ce-sunt-facultatile-private-romanesti-mai-slabe-decat-cele-de-stat-4771074

[5] http://www.zf.ro/companii/studii-la-privat-sau-la-stat-piata-scolilor-si-gradinitelor-private-un-business-anual-de-jumatate-de-miliard-de-euro-10248044

[6]          http://sae.edu.ro/2017/despre.php

[7] http://ziarullumina.ro/varsta-medie-a-profesorului-roman-este-de-42-de-ani-100667.html

[8] http://titularizare.edu.ro/2017/docs/Metodologie%20mobilitate%20pers_did%202017_2018.pdf

[9] http://www.vremeanoua.ro/anul-scolar-incepe-fara-manuale-la-clasele-mici-dar-cu-obligatii-pentru-profesori-si-elevi

[10] https://www.edu.ro/sites/default/files/OM_4742_10.08.2016-Statut_elevi_2016_0.pdf

[11] Majoritatea mobilierului nou școlar este fabricat din pal și materiale nerezistente, iar elevii, care sunt și foarte energici, le deteriorează, adesea fără să vrea. De multe ori s-a constatat că mobilierul mai vechi era mai rezistent și mai eficient, deoarece era realizat din lemn, nu din aliaje.

Dacia Duster 2018

Au fost publicate primele detalii privitoare la noul model Dacia Duster. La prima vedere, cei de la Renault au reușit să transforme o mașină urâtă într-una și mai urâtă.

duster

Despre ineficiența învățământului românesc

În analiza problemelor legate de ineficiența educației românești am pornit de la criticile tot mai acide aduse învățământului românesc, apărute în special din cauza promovabilității scăzute la examenele naționale, a bagajului scăzut de cunoștințe acumulate de elevii români după ce au urmat diverse cicluri de instruire în învățământul de stat și inoportunitatea oferită de urmarea diverselor programe de studiu din cadrul liceelor sau universităților, fiind tot mai des întâlnită sintagma de analfabetism funcțional. Cu pretenția unei abordări corecte a temei suntem nevoiți să parcurgem trei etape precum informare asupra stadiului în care se află activitatea condusă (având ca rezultat obținerea de informații cantitative / stocate și calitative / prelucrate, interpretate); evaluare a informațiilor stocate, prelucrate, realizată prin operații de măsurare, apreciere și decizie (parțială și finală) cu valoare de diagnoză; comunicarea deciziei (parțiale, finale) cu scop de reglare-autoreglare a activității la un nivel corespunzător diagnozei și prognozei stabilite, ceea ce presupune măsuri operative și strategice de corectare, ameliorare, perfecționare, ajustare structurală, reformare[1].

scoala

În anul 2007, Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării a realizat un raport privitor la sistemul de educație din România. Astfel, potrivit raportului, ineficiența sistemului de educație românesc este ilustrată prin rezultatele la testele PISA, PIRLS, TIMSS. România a participat la prima testare PISA în 2000, iar din acel moment se constată faptul că România s-a aflat, în mod constant, pe ultimele locuri în ceea ce privește capacitatea elevilor de a înțelege textele pe care le citesc, iar procentajul copiilor care nu reușesc să atingă nivelul de competență 2 este cel mai scăzut la nivel european, de doar 47% la lectură în anul 2009, de doar 37% la matematică în anul 2012. Dacă cifrele nu exprimă prea multe, amintim faptul că nivelul 2 este reprezentat de recunoașterea literelor și de capacitatea de a citi cuvinte și propoziții de nivel simplu. De asemenea, testele PIRLS au ca scop verificarea competențelor în lectură ale elevilor și se aplică o dată la cinci ani. În acest caz, România ocupa în anul 2011 abia locul 36 din 45, în scădere față de anul 2001 când ocupa locul 22. Remarcăm astfel o scădere constantă și dramatică a performanțelor înregistrate în învățământul românesc.

Raportul comisiei prezidențiale mai arată faptul că sistemul de învățământ românesc este unul inechitabil, copiii din mediul rural nereușind să termine liceul decât într-o proporție de numai 25%, iar peste 80% dintre copiii care sunt neșcolarizați sunt de etnie rromă – „câteva insule de excelență̆ sunt scufundate într-o mare de mediocritate”[2].Aceste aspecte sunt completate de lipsa infrastructurii și a resurselor, unitățile de învățământ arată și funcționează la fel ca în anii `70, ceea ce conduce spre o lipsă a atractivității și a eficienței acestora, care contribuie la demotivarea cadrelor didactice și a elevilor. De asemenea, cu precădere în mediul rural, se constată existența a unui număr mare de unități de învățământ care au probleme cu asigurarea unei temperaturi adecvate pentru studiu în timpul iernii, dar și cu asigurarea unei igiene corespunzătoare, datorată funcționării unor toalete de tip sătesc care sunt inferioare civilizației europene de secol XXI[3].

Într-o dezbatere organizată de un ONG, Analistul Sorin Ioniță consideră că problemele sistemului de învățământ sunt imense, printre acestea numărându-se lipsa autorilor universali din programa școlară, având o programă școlară foarte naționalistă, ceea ce determină lipsa reflectării asupra gândirilor universale. În privința științelor naturale, analistul susține că cea mai mare problemă este legată de modul de predare, elevii percepând materii precum fizica și chimia ca fiind respingătoare, iar structura olimpiadelor este una care încurajează elevii să studieze singuri. De asemenea, Radu Gologan, coordonator al lotului olimpicilor la matematică, susține că principala problemă a sistemului de educație este reprezentată de dascăli, aceștia nefiind pregătiți pe fundalul schimbării matricei gândirii copilului. De asemenea, atrage atenția asupra faptului că în ultimii ani nu am avut niciun olimpic național la matematică din mediul rural[4].

Scăderea calității învățământului românesc este ilustrată și de un studiu realizat de fundația germană Bertelsmann care precizează faptul că România se situează pe ultimul loc la nivel european în privința învățământului, cauzele fiind funcționarea sistemului fără să existe o reformă coerentă, managementul defectuos, dar și lipsa banilor alocați sistemului[5].

Afectarea economiei naționale de către ineficiența sistemului de învățământ a intrat și in atenția portalului capital.ro care precizează că oamenii de afaceri consideră că „la nivelul curriculumului, principalul obstacol l-a reprezentat cantonarea în zona teoretică, focalizarea pe informarea în detaliu fără aplicație în practica zilnică. Numărul orelor, volumul de materie și cărțile școlare neprietenoase”[6].

Problemele evidente ale învățământului românesc pot avea și soluții. Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării consideră necesară o reorganizare a ciclurilor de învățământ, deoarece situația actuală desconsideră educația timpurie, plasarea examenului de evaluare națională la finalul învățământului obligatoriu deoarece este inutil să fragmenteze învățământul obligatoriu, dar și regândirea acestuia în sensul transformării într-un examen de certificare și nu unul de selecție. Raportul situează educația timpurie ca fiind bun public de atenție specială. De asemenea, raportul propune implementarea unui curriculum flexibil și centrat pe competențele necesare dezvoltării personale și economiei cunoașterii, deoarece actualul curriculum este perceput de elevi, părinți și profesori ca fiind supraîncărcat și fără relevanță pentru piața muncii, fiind necesar un nou cadru de referință care să cuprindă competențe cheie prin îmbinarea cunoștințelor, abilităților și atitudinile adecvate contextului de care are nevoie fiecare individ pentru dezvoltarea personală. Astfel, fiecare disciplină ar trebui să fie judecată nu prin cantitatea de informații, ci prin contribuția la formarea competențelor. Totodată, comisia prezidențială propune accelerarea descentralizării și repoziționarea școlii în comunitate, întrucât sistemul preuniversitar continuă să fie supracentralizat, precum în vremea socialismului multilateral dezvoltat, iar unitățile de învățământ nu au nicio competență în constituirea bugetului propriu. Descentralizarea pare a fi reușită dacă finanțarea s-ar face per elev și prin respectarea standardelor de calitate. De asemenea, este necesară reformarea politicilor de resurse umane prin creșterea substanțială a salarizării asociată cu creșterea pretențiilor față de profesia didactică (motivarea), prin creșterea calității formării inițiale și continue, prin profesionalizarea carierei manageriale[7].

În privința învățământului superior, comisia propune diferențierea universităților și concentrarea resurselor, reformarea politicilor privind resursele umane prin autonomia universitară completă cu privire la definirea normei didactice și de cercetare, simplificarea ierarhiei didactice, dublarea burselor studențești pentru domeniile științe și tehnologie. O altă propunere este modernizarea managementului și a conducerii universităților, întrucât sistemul actual de conducere s-a dovedit a fi falimentar. Finanțarea diferențiată și flexibilă este și ea o modalitate de soluționare, prin finanțarea programelor de studiu și nu a studenților echivalenți, diversificarea fondurilor publice de finanțare, finanțarea multianuală pe cicluri de studii, încurajarea universităților să acceseze fonduri pentru cercetare. Reorganizarea sistemului de cercetare pare să fie și ea o soluție prin evaluarea performanțelor și granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate științifice relevante internațional[8].

De asemenea, portalul capital.ro a ilustrat în 2009 și ce posibilități sunt văzute de către oamenii de afaceri pentru restructurarea învățământului, printre acestea numărându-se evaluarea și restructurarea resurselor umane, depolitizarea educației și conducerea școlilor după modelul societăților comerciale[9].

Așadar, este evidentă nevoia de reformare a învățământului românesc. Este nevoie de o mai bună selecție a cadrelor didactice, prin motivarea acestora, întrucât aptitudinile pedagogice sunt esențiale în exercitarea acestei profesii, întrucât acestea reprezintă un ansamblu de calități psihosociale, generale și specifice, necesare pentru proiectarea activităților care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanentă a personalității umane[10]. Arta pedagogică este și ea importantă și uneori lipsește în învățământul actual, necesitatea acesteia fiind dată de faptul că aceasta reprezintă dimensiunea operațională̆ a măiestriei pedagogice care presupune prezența tactului pedagogic (însușire pozitivă obiectivată în comportamentul educatorului) și a talentului pedagogic (sistem unitar de aptitudini pedagogice dovedite de educator)[11]. De asemenea, soluția privitoare la autonomia universităților amintită anterior este importantă deoarece aceasta reflectă capacitatea universităților de a lua singure măsurile pedagogice necesare pentru obținerea unor rezultate superioare în activitatea lor[12].

[1] Prof.univ.dr. Sorin Cristea, Managementul organizației școlare Note de curs, după studiile publicate în Tribuna Învățământului, Universitatea din București, p.2.

[2] România educației, România cercetării, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, p. 9.

[3] Ibidem.

[4]http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15644874-problemele-esentiale-din-educatie-vazute-ong-uri-gradinita-obligatorie-calitatea-profesorilor-plus-ultimii-2-ani-olimpiada-nationala-matematica-nu-ajuns-niciun-copil-scoala-sateasca.htm.

[5]https://www.portalinvatamant.ro/articole/proiecte-educationale-93/care-sunt-problemele-din-sistemul-actual-de-invatamant-35.html.

[6]http://www.capital.ro/principalele-probleme-ale-invatamantului-romanesc-128668.html

[7] România educației, România cercetării, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, pp. 10-21.

[8] Ibidem, pp. 23-29.

[9]http://www.capital.ro/cum-ar-salva-oamenii-de-afaceri-invatamantul-romanesc-128661.html?type=1234

[10] Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, R.A, București, 1998, p.15.

[11] Ibidem, p.16.

[12] Ibidem, p.24.

Muzeul Ermitaj – Imaginea Rusiei moderniste

Dorința de dominare rusească în Europa, de europenizare și îmbunătățire a relațiilor cu țările europene s-a manifestat și prin construirea orașului Sankt Petersburg, inițial ca un punct militar, devenit ulterior capitala Imperiului Rus din dorința lui Petru cel Mare. Vizitarea muzeului Ermitaj este așadar esențială cunoașterii culturii rusești și a istoriei unuia dintre cele mai impunătoare popoare ale istoriei.

Orașul dur, martor al multor scene dramatice și prezent adesea în operele marelui Dostoievski, și-a păstrat spiritul oriental, fiind puternic marcat de barocul și neoclasicul europene, țarul apelând adesea la arhitecți europeni pentru construcția impozantelor clădiri, printre care și palatele Ermitajului: Palatul de Iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj și Teatrul Ermitajului, realizate în secolele XVIII și XIX. Deși destul de diferite ca stil, cele 5 clădiri ale Ermitajului formează un complex care deține colecții de artă plastică și decorativă din întreaga lume, dedicate culturilor primitive, antice, artei orientale, rusești, europene, dar și numismaticii.

Picture1.png

Palatul de Iarnă are o istorie demnă de grandoarea sa. Construit în 1711, acesta este reconstruit în 1721 după moartea lui Petru cel Mare, pentru a fi reconstruit în 1754 de către Francesco Rastrelli, deoarece Elizabeta, fiica lui Petru cel Mare, considera că acestui palat îi lipsește grandoarea. Dar aceasta nu va fi ultima reconstruire a palatului. În 1839 palatul este reconstruit, după ce în urmă cu doi ani a fost distrus de un incendiu, țarul Nicolae I ordonând ca acesta să fie reconstruit în mod identic.

După cum îi spune și numele Micul Ermitaj este cea mai mică clădire din complexul celor 5 clădiri ale muzeului, acesta fiind construit de către Jean Baptiste Vallin de la Mothe într-un stil clasicist.

Picture1.png
Dorințele lui Petru cel Mare de a construi un oraș european drept capitală a Imperiului Rus s-au materializat și în specificul Ermitajului, unde atât Petru cel Mare, cât și succesorii săi au dus la formarea unor colecții extraordinare de creație occidentală începând cu secolul XV până în prezent. Se vor face cunoscute și trăsăturile țarilor ruși în aceste colecții. Astfel, Petru cel Mare va avea o afinitate pentru arta flamandă și olandeză (până și numele inițial al orașului fusese Sankt Piterburh). Prima extindere a complexului de clădiri ce aparțin astăzi Ermitajului datează din vremea Ecaterinei cea Mare care și-a dorit construirea unui refugiu în apropierea Palatului de Iarnă. Se construiește astfel o clădire formată din două părți ce vor fi unite printr-o grădină suspendată ce va purta numele de Ermitaj, aceasta reprezentând un loc de relaxare. Aici își are originea o minunată colecție de picturi olandeze și flamande prin achiziționarea a peste două sute douăzeci de picturi de la un comerciant berlinez.

Pentru a avea o colecție care să rivalizeze cu cele ale demnitarilor din Occident, Ecaterina cea Mare și-a însărcinat agenții săi să participe la licitații de opere de artă sau să cumpere de la diverși artiști contemporani opere de artă. Astfel, Ecaterina cea Mare îi va implica în acțiunea sa nume precum Denis Diderot sau Frederic Melchior Grimm. Astfel se creează o tradiție constantă a muzeului de a-și îmbogății colecțiile apelând la autori francezi, la Ermitaj regăsindu-se opere ale unor mari artiști francezi precum la Boucher, la Fragonard sau Hubert Robert și Greuze care își au expusă la Ermitaj aproape toată creația, Greuze fiind unul dintre artiștii preferați ai țarinei Ecaterina cea Mare.
Picture1.png

Colecția lui Coblentz, formată nu doar din tablouri remarcabile, ci și din peste șase mii de desene, dar și cea a contelui Von Bruhl, care conținea lucrări ale lui Rubens, sau Rembrandt, au fost achiziționate de către prințul Golițîn, ambasador la Haga și Paris.

Cel mai important moment a fost reprezentat de achiziția din 1772, moment în care Ermitajul a fost îmbogățit cu peste patru sute de opere care aparținuseră bancherului Pierre Crozat. Extraordinara colecție cuprindea lucrări ale lui Rafael, Rubens, Rembrandt sau Giorgione. Nouă ani mai târziu, a fost achiziționată colecția contelui Boudoin, aceasta cuprinzând peste o sută de pânze, printre care lucrări ale lui Rembrandt. Se remarcă astfel o pasiune a țarinei pentru artă, o pasiune chiar voluminoasă, întrucât numărul impresionant de colecții necesitau un spațiu mare de depozitare și expunere. Se construiește astfel între 1771 și 1779 Marele Ermitaj. Chiar dacă anii ’90 ai secolului XVIII au fost mai liniștiți în privința achizițiilor, pasiunea Ecaterinei cea Mare este incontestabilă, în 1796 colecția sa număra aproape patru mii de opere, dublu față de anul 1774.
Picture1.png

Accesul vizitatorilor în muzeu s-a reglementat în 1805, datorită apariției noului concept de muzeu deschis publicului larg și datorită apariției altor muzee occidentale precum Luvru, Muzeul Național din Berlin sau British Museum. Chiar dacă accesul în Muzeul Ermitaj era posibil și înainte de 1805, cu precădere studenților Academiei de Artă, străinilor, demnitarilor sau chiar și pasionaților de artă, treptat, muzeul devine deschis unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori, chiar dacă rămânea o expoziție privată, patronată de către țar.

Evenimentele istorice nu puteau trece neobservate la Ermitaj. După victoria sa împotriva lui Napoleon Bonaparte, acesta a achiziționat aproape patruzeci de opere ce decoraseră reședința Josephinei de Beauharnais, memorând acest eveniment istoric și în cadrul Muzeului Ermitaj, dar aducând totodată și un omagiu soției dușmanului învins.

După achizițiile masive din secolul al XVIII-lea, secolul XIX devine mai echilibrat, atât ca număr de achiziții, cât mai ales ca selecție a acestora. S-a dorit astfel acoperirea lacunelor și eliminarea disproporțiilor dintre colecții. Se achiziționează astfel și opere spaniole și se trece de la așezarea pur decorativă la așezarea pe colecții.  Colecția se va mări totuși semnificativ și în cursul secolului XIX, spre exemplificare se poate analiza vânzarea colecției Barbarigo la Veneția în 1850 și ajungerea în capitala rusă a câtorva opere ale lui Tiziano, Veronese, Jan Provost sau Rogier van der Weyden, ultimii doi autori olandezi neregăsindu-se anterior la Ermitaj.

Picture1.png

În 1837, Palatul de Iarnă este distrus, pânzele din Micul Ermitaj nefiind deteriorat. Palatul a fost reconstruit rapid, moment în care s-a readus în discuție construirea unei clădiri speciale pentru muzeu, țarul Nicolae I admirând personal acest nou concept în Occident, în timpul unei călătorii în Berlin și Monaco. Încep așadar, la doi ani de la incendiul de la Palatul de Iarnă, construcțiile pentru Noul Ermitaj, construcție care a durat până în 1851. Poziționat în proximitatea Palatului de Iarnă, detaliile arhitectonice ale Noului Ermitaj sunt inegalabile, beneficiind de o eleganță extraordinară prin decorarea cu fresce și sculpturi ale fațadelor exterioare, acompaniate de interioare somptuoase și pline de decorațiuni în relief. Inaugurat la un an după finalizarea construcției, noul muzeu funcționa ca o unitate autonomă organizatoric, dar și din punct de vedere al conservării și studiului, chiar dacă administrativ a rămas sub jurisdicția Curții Imperiale.

Picture1.png

Pe lângă achiziții, Muzeul Ermitaj s-a bucurat și de primirea unor donații consistente, cum a fost cea a prințului Golițîn sau cea a colecționarului Alexei Khitrovo.

Epoca sovietică își va lăsa și ea amprenta asupra Muzeului Ermitaj, mărirea patrimoniului producându-se prin naționalizarea tuturor bunurilor, printre care și operelor de artă din colecțiile particulare. Astfel, mari colecții ale burghezilor ruși, ale familiilor princiare sau opere aflate în palatele din afara spațiului urban au ajuns la Muzeul Ermitaj. După Revoluția din Octombrie, clădirile Palatului de Iarnă au devenit săli de expoziție și au fost deschise publicului.

Un alt moment important este desființarea Muzeului Național de Artă Modernă Occidentală din Moskova, fiind transferate la Ermitaj zeci de opere de artă, în special de origine franceză.

Desigur, istoria ne prezintă și perioade mai puțin faste, perioade care se vor manifesta și asupra Muzeului Ermitaj. Un moment interesant și destul de nepotrivit pentru Muzeul Ermitaj este reprezentat de Primul Război Mondial, când o parte a Palatului de Iarnă a fost transformată în spital.

Un alt moment delicat a fost reprezentat de Asediul Leningradului, Ermitajul fiind una dintre țintele Wehrmacht-ului, care primise ordine să distrugă orașul. Orașul a fost astfel victima bombardamentelor nesfârșite. Pentru a se proteja lucrările, acestea au fost ascunse în beciurile muzeului sau trimise la Ekaterinburg, departe de zonele afectate de război, în timp ce peste 12.000 de oameni trăiau în cadrul Muzeului Ermitaj pentru a diminua pe cât posibil daunele provocate de război și frig.

Picture1.png

Astăzi, metropola rusă se mândrește cu 250 de muzee, între care Ermitajul este o adevărată perlă a coroanei, cu 4 milioane de vizitatori în fiecare an. Multitudinea colecțiilor adunate de-a lungul timpului și expuse într-un spațiu atât de vast și totuși insuficient pentru amploarea lor, a dus la expunerea tablourilor deosebit de aproape unul de celălalt, apărând astfel conceptul de expunere peterburgheză.

Bibliografie:

http://www.hermitagemuseum.org/wps/portal/hermitage/

http://www.tvl.ro/sanktpetersburg/muzeul_ermitaj.html

Muzeul Ermitaj, Colecția Mari Muzee, Adevărul Holding

Surse imagini:
1. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage3.jpg
2.http://www.russiawanderer.com/wp-content/uploads/2013/03/Statues-in-the-Hermitage-Museum-©colros.jpg
3. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage.jpg
4.http://www.guide-saint-petersburg.com/data/imagegallery/356eb82b-8251-ea36-29de-2af162873550/cc9bc02b-5a8f-7835-7c83-5dac5dee9d02.jpg
5.http://www.bestourism.com/img/items/big/6914/The-Hermitage-Museum_The-main-entrance-_8343.jpg
6.http://media-cdn.tripadvisor.com/media/photo-s/02/b9/cd/52/state-hermitage-museum.jpg
7. http://www.worldalldetails.com/article_image/hermitage_st_petersburg_541293.jpg

Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962

„Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962” de George Enache și Adrian Nicolae Petcu este împărțită în nouă capitol, care la rândul lor sunt împărțite în subcapitole. Autorii au apelat ca surse principale la Colecția „Biserica Ortodoxă în dosarele Securității”, dar și la istoriografia română. Așa cum se prezintă încă de la început, principala temă este reprezentată de lupta de „compromise, supraviețuire și rezistență” a Bisericii ortodoxe române între 1948-1964 sub patriarhul Justinian.

Conflictele dintre Biserică și stat au apărut încă din timpul lui Carol al-II-lea. Unii acuzau Biserica de corupție și de un nivel scăzut al dialogului politic, iar alții susțineau că ea trebuie să participe în viața politică. Mulți clerici s-au implicat în viața politică încă din anii 1930 intrând în Mișcarea Legionară, de acest lucru comuniștii folosindu-se mai târziu pentru a-i băga la pușcărie.

dd205c33ef6b4943d37de1349fd86bde-8477209-700_700.jpg

Din 1945, toate guvernele care au urmat păstrau și augmentau legile vechi privind relația dintre stat și Biserică. Comuniștii voiau să-i determine pe clericii să creadă că susțin cauza bisericii, însă de fapt comuniștii controlau și mai mult Biserica[1]. Partidul Comunist în 1945 accepta și credincioși și necredincioși, pentru a atrage Biserica și mai mult de partea lor. Aceștia susțineau că este respectată libertatea de credință, că recunosc rolul social pe care îl are Biserica. Gheorghe-Gheorghiu-Dej înainte de alegerile electorale din 1946 afirma că Biserica nu va fi separată de stat iar clerici își vor lua salariile în continuare. „Numitorul comun” dintre stat și Biserică a fost numit Petru Groza, inițiatorul „Frontului Plugarilor”. Acesta era fiu de preot și fost membru al Congresului National Bisericesc de la Sibiu. Groza s-a remarcat în timpul reformei agrare din 1945 pentru că nu a secularizat și pământurile bisericilor și mănăstirilor. În capul Ministerului Cultelor era de acum numit preotul Constantin Burducea, care mai târziu va înființa „Uniunea Preoților Democratici”. În schimb, tot în 1945 au fost arestați toți preoții considerați fasciști și duși în lagăre. Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat un nou Sinod unde a manifestat contra arestărilor preoților ortodocși. În urma crizei regale din septembrie 1945, guvernul promitea eliberarea tuturor clericilor din lagăre și puși din nou în drepturi.

Comuniști au început din 1948 să controleze Biserica și mai mult. Membrii comuniști au adoptat și mai multe măsuri cu caracter antireligios și concepeau Biserica precum o instituție a societății. Prin noua lege de la 2 martie 1948, clericii trebuiau de acum să depună jurământ față de noul regim. Datorită faptului că toate cultele religioase trebuiau să depună jurământ față de noul regim, comuniști au întrerupt relațiile Bisericii Catolice cu Vaticanul[2]. Biserica Greco-Catolică a fost înglobată în BOR. Situația din Ministerului Cultelor s-a schimbat și mai mult din momentul adoptării instituției supraveghetorului, dar și a împuternicitului cultelor. Acest inspector era doar local pe București, transmitea și informa Secretariatul CC al PRM. Tot din anul 1948 se introduce și „dreptul de supraveghere și control, prin inspectorii de control atașați direcțiunii cultului ortodox”[3]. Acești inspectori trebuiau să raporteze rapoartele Securității. Relația inspectorului cu clericalii erau una foarte abuzivă. Patriarhul Justinian Marina a intrat în conflict cu ministrul cultelor, astfel încât își dorea să transmită această problemă la CC al PMR. „Împuterniciții”, inspectorii, pentru a-și ușura munca, apelau direct la episcopi și protopopi „pentru îndrumarea și antrenarea ierarhiei și prin ea a deservenților”. Din 1949 religia se scoate din învățământ. Arestările clericilor din anul 1950 s-au bazat pe arhivele fostei Siguranțe, dar și a unor clerici colaboratori cu Securitatea în urma unui șantaj.

Datorită faptului că patriarhul Nicodim Munteanu era deja bolnav trebuia să se aleagă un nou patriarh care să fie bine văzut în ochii comuniștilor. Justinian Marina l-a adăpostit pe Dej în momentul în care acesta a fugit din lagăr. De aceea a fost ales pe data de 24 mai 1948 Patriarh al României. În capitolul „Apostolatul social al Patriarhului Justinian Marina. Fundamente teologice” patriarhul descrie rolul pe care l-a avut Iisus Hristos pe pământ dar și care este rolul preoților pe pământ. Cu toate acestea, patriarhul descrie și care este poziția Bisericii în stat, ambele(Biserica și statul) „slujesc aceleași interese, cele ale poporului”. După instaurarea regimului democratic popular, patriarhul a susținut public că Biserica trebuie să participe împreună cu statul, ci nu lăsată deoparte. În 1956 a avut loc deschiderea cursurilor seminarelor monahale unde Justinian descria și insistența în crearea relațiilor dintre Biserică și stat. după 1957 au fost admise libertatea practicii cultului, propria organizare a cultelor, instaurarea egalității între acestea, reforma învățământului etc.

Patriarhul_Justinian.jpg

În ceea ce privește abolirea monarhiei, noua Constituție din 1948 și colectivizarea Justinian Marina a fost de acord. Ba mai mult, acesta a îndemnat preoții „să participe” la aceste colectivizări. Munca în viziunea patriarhului era una în conformitate cu Biblia, în care munca prin constituție era apărată, astfel poporul prosperând, iar fiecare om era mulțumit și fericit. Libertatea conștiinței și a religiei erau garantate prin constituție. Conducătorul bisericii române în ziua de Paști din 1962 felicita preoții pentru munca depusă pentru colectivizarea agriculturii. De asemenea, așa cum sunt menționate și în paginile următoare, clericilor le-au venit și misiunea de a predica pacea în lume.

Părintele Justinian a luptat cu comuniști împotriva arestărilor preoților. A depus numeroase dosare pentru a dovedii că acei slujitori ai Domnului erai nevinovați de absolut nimic. Pe de altă parte, comuniștii susțineau că toți cei arestați erau anti-republicani sau anti-semitism. De sub arestul securității au fost eliberați Bartolomeu Anania, Grigore Nicolau și mulți alții.

În timpul ocupației germane au existat emigranți politici români ai Mișcării Legionare, printre care și preoți. După 23 august 1944 s-a alcătuit „Guvernul național român de la Viena”. Aici la Viena se va refugia și mitropolitul Visarion Puiu care, la un moment dat, a fost propus ca prim-ministru al României. Acesta a fost propus ministru al cultelor, însă va refuza, dar va crea „Episcopia românilor din străinătate” ca propagandă împotriva bolșevicilor. După ce Germania va fi înfrântă, toți membrii „guvernului” român de la Viena vor fugii spre Italia. Visarion Puiu datorită faptului că nu putea accepta unele tradiții catolice a plecat în Elveția, iar după în Franța. Vaticanul l-a acuzat de „crimă de dezastrul al țării…punându-se în slujba hitlerismului”. Acesta a înaintat un memoriu autorităților române la 30 ianuarie 1947, în care justifica activitățile sale și respingerea acuzaților. Tribunalul român comunist a respins cele spuse de mitropolit în 1948. Visarion Puiu a fost și caterisit de Sf. Sinod al BOR. De aceea el propune să creeze un congres al clerilor și al poporului român din exil, iar în cele din urmă să creeze un Sinod autonom până la eliberarea României. Însă aceste intenții au fost un eșec. El va rămâne conducătorul bisericii române din Paris. Și în Statele Unite ale Americii se organizează o episcopie ortodoxă română pe 5 iunie 1950 cu sediul la Detroit, Michigan. Această episcopie a condamnat crearea unei altei episcopii la Ohio, sub Ștefan Opreanu. Visarion Puiu îl recunoștea drept conducător spiritual pe Policarp Morișca. În noiembrie 1950 BOR îl hirotonește pe Andrei Moldovan ca episcop ai românilor din America.

Preotul Victor Leu a fost unul din acele persoane care a fugit din țară. Cu ajutorul Casei Regale Române și a englezilor a fost numit episcop la Munchen. Însă în timp Victor Leu s-a îndepărtat de englezi, iar aceștia nu iau mai acordat nici un ajutor și l-au predat sectorului sovietic în 1952. Preotul Leu a fost dus la Moscova, apoi la București unde a fost anchetat. La Salzburg va fi numit Emilian Vasiloschi în locul preotului Leu. Acest nou episcop a fost numit pe Germania și Austria. Parohiile din vestul Europei au fost preluate mai târziu de Teofil Ionescu în locul lui Visarion Puiu.

[1] Spre exemplificare avem decretul-lege din 9 mai 1945 care era copia exactă a decretul-lege din 1937 „stabilind controlul mult mai mare a instituțiilor statului asupra vieții bisericești”.

[2] Limitarea și diminuarea prezenței religiei catolice de pe teritoriul României.

[3] Această măsură nu a fost aplicată doar pentru București, ci pentru fiecare județ începând cu ianuarie 1949.

Columna lui Traian

Împăratul Traian este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați împărați ai Imperiului Roman. Conducând imperiul între 98 și 117, acesta a reușit să aducă în timpul domniei sale imperiul la întinderea maximă pe care o prezintă istoria. Printre realizările lui Traian din această perioadă se poate aminti anexarea Regatului Dacia ca provincie romană în urma războiului din 105-106, moment care a fost imortalizat într-una dintre marile capodopere arhitecturale ale vremii : Columna lui Traian.

Columna lui Traian, finalizată în 113, prezintă sub forma unui basorelief în formă de spirală, războaiele purtate de către romani cu dacii. Cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, monumentul s-a păstrat până în zilele noastre.

Picture1

Imagine 1 Scenă de luptă între daci și romani

Construită de către Apolodor din Damasc, aceasta a fost amplasată în Forul lui Traian din Roma, iar după moartea împăratului a devenit și monument funerar, cenușa acestuia fiind depusă într-o urmă din aur la baza columnei.

Complexitatea Columnei lui Traian este dată nu doar de basoreliefurile extrem de detaliate, dar și de structura interioară care prezintă o scară în spirală spre vârful monumentului unde era amplasată inițial statuia lui Traian, pierdută încă din Antichitate și înlocuită în 1589-1590 cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna lui Traian este alcătuită din fundație, piedestalul, columna și statuia.

Datele tehnice ale columnei sunt absolut impresionante. Înălțimea bazei este de 1,70 metri, înălțimea arborelui este de 26,92 metri, înălțimea blocurilor de 1,5 metri, diametrul arborelui este de 3,6 metri.

Picture1

Imagine 2 Tehnică militară a epocii imortalizată pe columnă

Partea inferioară a columnei este reprezentată de scene din primul război cu dacii din 101-102, iar partea superioară de scene din cel de-al doilea război, 105-106. Cu toate că este un monument care glorifică și prezintă două evenimente militare, scenele violente caracteristice războiului sunt destul de puține, fiind prezente mai degrabă scene de glorificare a armatei și a politicii împăratului, servind mai degrabă propagandei împăratului și atragerea încrederii populației romane asupra armatei. Mesajul afișat pe columnă poate fi considerat ca fiind și unul de revanșă.

Picture1

Imagine 3 Columna lui Traian, vedere în întregime

Pe columnă sunt reprezentate momente precum prima trecere a legiunii romane în nordul Dunării, călătoria lui Traian în Dacia (împăratul a participat personal la război), predarea dacilor, încheierea primului război, podul de peste Dunăre, asaltul capitalei Sarmisegetusa, moartea regelui dac.

Picture1

Imagine 4 Regele dac Decebal pe Columna lui Traian

Pe columnă sunt reprezentate peste 2.500 de personaje, un număr cu adevărat impresionant. Predomină prezența soldaților, preoților, oamenilor de stat. Sunt prezentate și diverse arme, nave, forturi care ne prezintă tehnica militară a vremii. Detaliile extrem de bine realizate ale basoreliefului lasă privitorul cu impresia că evenimentele de acolo sunt reale și prezintă adevărul istoric. Eroul central al evenimentelor prezentate, Împăratul Traian își face apariția și el pe columnă de aproape 60 de ori. Unii istorici consideră că inițial columna avea o acvilă ce a fost ulterior înlocuită cu statuia lui Traian după moartea acestuia din 117.

Picture1

Imagine 5 Sinuciderea regelui dac Decebal, reprezentată pe Columna lui Traian

Cel mai glorios moment al războaielor, capitularea din 106, este reprezentată pe columnă la final prin reproducerea morții lui Decebal și expunerea capului acestuia în fața trupelor romane.

Pe lângă detaliile impresionante regăsite pe columna lui Traian, sunt voci care susțin că aceste elemente prezente pe columnă erau, de fapt, pictate, practică preluată, probabil, de la greci. Tehnica fluorescenței razelor X a demonstrat prezența unor elemente cu nivel atomic corespunzător prezenței culorilor.

Picture1.png

Imagine 6 Statuia Sfântului Pentru de pe Columna lui Traian

Motivele pentru care columna lui Traian este atât de cunoscută sunt păstrarea până în zilele noastre a columnei ca singur element rămas din Forul lui Traian, dar și prin remarcarea acesteia ca fiind cea mai mare sculptură în relief realizată în toată Antichitatea.

Colosala columnă a reprezentat de-a lungul istoriei un reper pentru mulți artiști, dar și pentru unii oameni politici. Napoleon Bonaparte dorea secționarea columnei și transportarea acesteia la Paris, ulterior fiind convins să renunțe la această idee. Napoleon al III-lea a reușit să ofere Franței o copie a Columnei lui Traian, Marea Britanie deținând și ea una din dorința reginei Victoria. Muzeul Național de Istorie din București deține și el o copie a Columnei lui Traian

–––––

*** http://statuidedaci.ro/ro/columna-lui-traian

*** http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/columna-lui-traian-un-istoric

*** http://www.columnaluitraian.ro/ro/

*** http://www.trajans-column.org/

*** http://www.mnir.ro/index.php/istoria-unui-monument/

 

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑