Ce aș face dacă aș fi Ministrul Educației

Deținerea poziției de ministru al educației pentru o perioadă scurtă de timp de către o persoană cu idei bune de aplicat în sistemul educațional românesc poate fi o soluție, însă și aceasta pare să aibă limitările sale, întrucât s-a constatat lipsa continuității la nivel guvernamental odată cu schimbarea guvernările. Mai precis, de fiecare dată când s-a schimbat ministrul educației, prima acțiune realizată de următorul ministru a fost să schimbe efectiv tot ce realizase ministrul precedent. Lipsa continuității a determinat crearea unei politici incoerente și a unei birocrații ce este greu de stăpânit chiar de către persoanele care se află în poziții importante, precum inspectorii. Situația aceasta este una specifică perioadei post-decembriste, care se remarcă prin certuri politice și restructurări de formațiuni politice care tind să fie mai importante pentru oamenii politici decât progresul societății și instituțiilor românești. Situația de față este una foarte diferită de cea din perioadele istorice anterioare. Spre exemplificare, amintim reformele în învățământ din perioada anterioară Primului Război Mondial, când o reformă realizată de Partidul Conservator de exemplu, nu era schimbată radical de Partidul Național Liberal, ci completată, îmbunătățită, ceea ce reușea să ofere o continuitate politicii educaționale. În schimb, astăzi auzim de fiecare dată scuza cum că este de vină sistemul, însă, de fapt, de vină sunt politice sistemului. Avem școli, profesori buni, directori dedicați, însă politica incoerentă a sistemului de învățământ determină, pe cale de consecință, incoerență administrativă.

ministerul_educatiei_e1430324840239_465x390_99178800

Se întâmplă frecvent ca un inspector sau o persoană care lucrează la inspectorat sau la altă instituție ce are legătură cu învățământul să nu știe cu exactitate cum funcționează sistemul, ce lege se aplică într-o anumită situație sau în multitudinea de excepții ce apar la legea respectivă. Spre exemplificare, amintim modificarea metodologiei de susținere a examenului de definitivat pentru anul școlar 2016-2017, care mută examenul pentru definitivat din luna august în luna aprilie, ceea ce oferă imposibilitatea debutanților care nu au un an vechime să susțină examenul de definitivat, în condițiile în care anterior ar fi avut această posibilitate în luna august reușind să acumuleze un an de vechime în învățământ, cu începere în luna septembrie[1]. Această schimbare survine după ce, în urmă cu câțiva ani, a fost aplicată o altă modificare asupra acestei proceduri de a obține gradul definitivat în învățământ. Această problemă ar putea fi rezolvată prin realizarea unei metodologii mai clare, care să nu se schimbe anual, pentru aceasta fiind nevoie de o comisie competentă care să poată realiza o metodologie suficient de bună încât să nu mai fie schimbată ulterior, cel puțin pe o perioadă importantă de timp, precum zeci de ani.

Cu toate acestea, lipsa continuității în ceea ce privește examenul de definitivat pare să fie una dintre ultimele probleme ce se regăsesc în sistemul de învățământ. Finalizarea studiilor liceale de elevi care nu știu să scrie și să citească este o problemă mult mai mare care pare că se acutizează în ultimii ani. Anumite universități precum Universitatea Babeș-Bolyai a luat hotărârea de a introduce examene de admitere la toate facultățile, însă asta nu este o soluție decât eventual în trierea studenților ce sunt admiși la facultățile din cadrul acestei universități. Cu toate acestea, trierea pare să fie sortită eșecului din moment ce în actualul sistem este nevoie de un număr mare de studenți pentru că subvențiile de la stat vin în funcție de numărul de studenți, ceea ce atrage după sine admiterea unor candidați ce nu au avut performanțe remarcabile în procesul de selecție.

Introducerea unor examene de admitere ar putea fi o variantă bună la prima vedere, variantă ce ar putea fi aplicată inclusiv în mediul preuniversitar. Astfel, ar părea interesant să fie introdus un examen de admitere la liceu, altul decât evaluarea națională care a început să nu mai aibă importanța pe care o avea în urmă cu mai mulți ani. Astfel, pentru fiecare liceu să se organizeze un examen de admitere, corespunzător cu profilul liceului respectiv. Astfel s-ar putea și tria liceele care există doar de dragul de a exista, fără să existe o performanță a elevilor înscriși la liceul respectiv. Această idee ar putea fi completată de introducerea unor trepte pentru promovarea claselor din cadrul liceului și al gimnaziului. Desigur, există în prezent evaluare națională la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, însă acestea nici măcar nu sunt luate în considerare, motiv pentru care elevii nu depun niciun efort pentru a obține vreun rezultat anume.

Examenele naționale pentru clasele a II-a, a IV-a și a VI-a care să aibă și o importanță în vederea promovării clasei este destul de problematică într-un sistem în care elevii termină doisprezece clase și nu sunt capabili să scrie o cerere. Introducerea unor astfel de examene ar genera  un apogeu al meditațiilor și ar da șanse inegale elevilor de a promova respectivele examene, acest lucru fiind practic rezultatul ineficienței predării la clasă, elevii plecând acasă cu lecția neînvățată și astfel nereușind să acumuleze cunoștințe și deprinderi care să îi ajute ulterior inclusiv să promoveze un examen național de acest tip.

O altă problemă legată de sistemul de învățământ românesc este aceea că se pune accentul pe reproducerea de informații. Elevii sunt, în cel mai mult caz, bombardați de informații pe care nu le pot utiliza, nu știu ce să facă cu ele. Studenții trebuie să învețe un suport de curs aproape pe de rost, fără să se pună accentul pe lucrul practic, acesta fiind mult mai folositor.

Principala problemă de la care pornesc celelalte conexe este aceea că elevul pleacă acasă cu lecția neînvățată, iar acasă acesta nu reușește să o învețe din comoditate, dar și din lipsa timpului, existând și anumite activități sociale care necesită timp, precum viața de familie, prietenii și altele. Astfel, o soluție bună ar fi regândirea tuturor conținuturilor din programele școlare astfel încât să se pună accentul pe învățarea lecției în clasă, iar elevul acasă doar să mai trebuiască să repete noțiunile din clasă pentru fixare, ceea ce ar fi și comod și ar dura și puțin timp. De asemenea, o astfel de abordare poate să aibă efecte importante și pe durată îndelungată de timp, întrucât acesta este practic scopul școlarizării.

Plecarea cu lecția învățată din clasă de către elevi este și aceasta o problemă greu de rezolvat, întrucât principala cauză este lipsa motivării profesorilor de a oferi un climat adecvat învățării, lipsa motivării de a apela la diverse metode didactice care să reușească învățarea lecției în clasă. Acestea sunt rezultatul degradării continue a statutului de profesor în cadrul societății. Nu se poate construi un sistem durabil care să aibă credibilitate atâta timp cât un profesor este înjosit de comportamentul elevilor, al părinților sau al guvernanților care nu par a fi interesați de salarizarea corpului profesoral. Situarea salarului unui profesor debutant în preajma salariului minim pe economie nu poate decât să ofere o lipsă de motivație cadrelor didactice de a mai îmbrățișa această carieră sau de a performa în meserie.

Disciplinele școlare sunt adesea plictisitoare și lipsite de utilitate. Iată o altă problemă ce se regăsește în învățământul românesc. Există multe voci care afirmă că tineretul este denaturat, că ascultă manele, că nu are gusturi, că nu are respect, însă aceste lucruri este dificil să fie formate în timp dacă nu se ocupă cineva în acest sens. Astfel, pentru cultivarea tinerelor generații ar fi necesară introducerea în programa școlară a unor materii precum dansul, teatrul, muzica[2], exerciții de scriere creativă, bricolaj, și altele. De ce copiii nu fac în gimnaziu astfel de materii? Pentru că un imbecil afective mai ușor de controlat și ăla de obicei nu se plânge, nu are nostalgii sau idealuri. Învățământul ar trebui să ofere o viziune estetică asupra lumii, nu una capitalistă, care să te facă să conștientizezi că tot ce trebuie să faci în viață este să subziști.

Problema disciplinelor este și aceea că nu pregătesc copiii pentru viață sau pentru continuarea studiilor. În România este o rată foarte mare a abandonului universitar, o treime dintre studenți renunțând la facultate[3]. Cauza acestei situații este legată atât de inoportunitatea pe care o oferă majoritatea facultăților, cât și de nepregătirea studenților care urmează facultățile. Asistăm aici la studenți la anumite facultăți care nu sunt familiarizați cu domeniul, nu conosc termeni specifici domeniului și nu știu cu ce se ocupă facultatea respectivă. Această pregătire ar trebui să fie realizată încă din liceu, încât viitorul student să fie informat cu privire la specificul facultății, materiilor studiate și a oportunității pe care o are obținerea diplomei de absolvent al facultății respective.

De asemenea, o altă problemă legată de mediul universitar este aceea că scoate absolvenți pe bandă rulantă, mai precis prea mulți față de necesitatea de pe piața muncii. Astfel, ar trebui ca profesionalizarea să fie limitată și la cerințele pieței, astfel obținându-se și calitate în actul educațional, întrucât fiind mai puțini studenți, este mult mai probabil ca aceștia să fie mai bine pregătiți și să nu se ajungă în situația în care un absolvent de facultate și de masterat să ajungă să lucreze ca vânzător într-un centru comercial.

O altă problemă pe care o regăsim la sistemul de învățământ românesc este reprezentată de învățământul particular. Cu toții cunoaștem realitatea conform căreia facultățile particulare emit studenți pe bandă rulantă, aceștia fiind foarte slab pregătiți, făcându-se acuzații de corupție, mită acordată profesorilor și plătirea examenelor. De asemenea, în anumite instituții universitare particulare, principalele condiții de a deveni student sunt acelea de a promova examenul de bacalaureat și de a achita taxa de studiu[4]. Astfel, avem de-a face cu un număr impresionant de studenți care nu sunt bine pregătiți în domeniul respectiv, dar care totuși au diplomă în domeniul pe care l-au studiat. Consider ca în România calitatea vieții, a culturii politice, a spiritului civic sunt la un nivel prea scăzut pentru a putea să existe instituții de învățământ particulare care să nu cadă în patima industrializării domeniului, cu scopul de a obține profit. Astfel, o soluție adecvată ar fi aceea de a desființa aceste instituții.

De asemenea, învățământul particular mai oferă o perspectivă importantă care nu ar trebui ignorată. Dacă la nivelul universităților se constată problemele amintite în paragraful anterior, în privința școlilor generale și a grădinițelor particulare situația stă mai bine, în sensul că acestea oferă mai multă calitate. Clase și laboratoare dotate, săli și terenuri de sport, ore de arte, teatru, lucru în echipă, mâncare sănătoasă sau laboratoare de științe – sunt doar câteva dintre avantajele pentru care tot mai mulți părinți renunță la sistemul de învățământ public în favoarea celui privat. Poate unul dintre cele mai importante criterii de selecție la care părinții apelează atunci când aleg sistemul de învățământ privat este calitatea profesorilor, gradul lor de implicare și modul în care interacționează cu cei mici. Majoritatea celor care şi-au înscris copiii în sistemul privat spun că în sistemul public profesorii nu au condițiile necesare pentru a se bucura de meserie şi nici remunerarea muncii pe care o depun nu contribuie la motivarea lor. La privat, salariile profesorilor sunt duble fată de cele de la stat, depășind de multe ori 1.000 de euro net/lună[5]. Cu toate acestea, necesitatea achitării unor taxe de studiu care nu sunt la îndemâna oricărui român, mai ales având în vedere nivelul scăzut al salariilor, determină segregarea elevilor pe criterii financiare.

Programul Școala altfel ar trebui ori desființat cu totul, ori reformat cu totul. „Programul Să știi mai multe, să fii mai bun! constă în derularea, la nivelul fiecărei unități de învățământ, într-o săptămână din al doilea semestru școlar, a unui orar special format doar din activități cu caracter non-formal. Programul își propune implicarea, deopotrivă, a elevilor și a dascălilor, în activități extra curriculare și extrașcolare, interesante, care să le valorizeze talentele, preocupările extra-școlare și competențele în domenii cât mai diverse şi interesante. Activitățile propuse excedă curriculumul național și se dorește să aducă plus-valoare întregii comunități școlare, prin competențe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, prin zâmbetele elevilor și dascălilor implicați. Partenerii Ministerului Educației Naționale în acest demers sunt numeroși. În primul rând, e fiecare dascăl şi elev din România. Totodată, avem de-a face cu sprijinul structurilor reprezentative ale elevilor, prin intermediul Consiliului Naţional al Elevilor, dar şi al organizaţiilor non-guvernamentale care se vor implica direct, prin proiecte implementate voluntar şi gratuit la nivelul școlilor”[6].

Deși sună interesant, întrucât propune elevilor anumite activități care să diversifice activitățile școlare, precum excursii, vizite la muzeu, ateliere creative sau alte lucruri asemănătoare, acest program reușește doar să încurce pe toată lumea, mai ales în anul școlar 2016-2017 când au fost alocate perioade de timp diferite pentru fiecare instituție de învățământ în parte. Programul a fost în mare parte un eșec și datorită neobligativității elevilor de a-l frecventa, dar și a ezitării profesorilor de a face anumite activități. Mulți profesori au preferat desfășurarea unor activități obișnuite sau chiar nu au realizat nicio activitate.

O altă problemă importantă este lipsa motivării elevilor și lipsa recunoașterii meritelor acestora. Astfel, mulți elevi care au rezultate deosebite, reflectate în medii foarte mari, în rezultate la concursuri și olimpiade, nu sunt suficient de bine recompensați pentru aceste rezultate și nu sunt motivați să le continue, iar nici colegii acestora nu sunt motivați să le îmbrățișeze. Astfel, o soluție eficientă ar putea fi reprezentată de oferirea de premii substanțiale în bani sau excursii, burse de studiu, în locul unor banale diplome sau a unor strângeri de mână care amintesc mai degrabă de epoci mai neplăcute din istoria națională.

Privitor la cadrele didactice, învățământul românesc se remarcă prin media de vârstă de 42 de ani, ceea ce se traduce prin îmbătrânirea corpului profesoral și prin incapacitatea și dezinteresul tineretului de a intra în învățământ.[7] Aceasta tinde să fie o problemă deoarece profesorii deja pensionați nu mai au aceeași capacitate de a preda ca în timpul tinereții din motive strict biologice, dar mai apare și diferența de vârstă și de mentalități, însoțită și de discrepanța uriașă între programa școlară din perioada comunistă și cea actuală. O soluție ar putea fi reprezentată de pensionarea cadrelor didactice mai învârstă de 55 de ani, interzicerea acestora să mai profeseze în învățământul de stat, dar și realizarea unei metodologii și a unei salarizări care să atragă tineretul spre acest domeniu.

Procesul de titularizare este unul foarte dificil și anevoios din punct de vedere birocratic. Candidații pentru posturile din învățământul preuniversitar trebuie să studieze metodologia de 133 de pagini care este foarte stufoasă, are multe hibe, prevede multe drumuri de realizat pentru niște chestiuni banale, și alte probleme de acest gen[8]. Cea mai mare problemă este reprezentată de lipsa profesorilor titulari. Actualmente există foarte mulți profesori suplinitori care sunt nevoiți să alerge pe la mai multe școli și să dea examen an de an, deși au luat note mari la titularizare. O soluție adecvată ar fi aceea de a reconsidera toate posturile vacante care nu sunt întregi, restructurarea tuturor planurilor cadru de la nivelul unităților de învățământ cu scopul de a realiza norme întregi care să fie realizate cel mult în două școli pentru a oferi posibilitatea dascălilor de a-și practica meseria mai departe, fără să fie împiedicați de examene, inspecții și alergături între mai multe unități de învățământ.

La nivelul liceelor, asistăm la un amalgam de materii nespecifice, prezente la toate profilurile de la licee, fără să se țină cont de spedificul fiecărei filiere. Astfel, la un liceu economic să se studieze cu precădere materii economice și așa mai departe. Această măsură ar putea ajuta și elevii să devină viitori studenți, prevenindu-se abandonul universitar despre care am mai amintit anterior.

O altă problemă referitoare la sistemul de învățământ este aceea a abandonului școlar aflat la un nivel ridicat și care tindă să crească. Cauzele abandonului școlar sunt multiple, însă una dintre acestea este reprezentată de imposibilitatea elevilor de a ajunge la școală. Astfel, o variantă ar fi aceea de a se pune la punct un sistem de transport în comun mult mai eficient pentru elevi, atât în comunele din țară, cât și în orașele mari precum Bucureștiul, întrucât ambuteiajele sunt o piedică în viața tuturor.

Lipsa manualelor constituie și ea o problemă gravă din învățământul românesc. Lipsa manualelor școlare se datorează a două aspecte. Primul este acela că manualele sunt insuficiente și sunt rotite la un număr mare de elevi, durata de viață a unei cărți fiind limitată, iar cu cât aceasta este mai mult transmisă din generație în generație, cu atât ea este mai uzată. De asemenea, pe lângă uzitarea lor, are loc frecvent și pierderea acestora, care determină lipsa pe viitor a manualelor respective de pe băncile viitorilor elevi ai ciclului respectiv. Lipsa manualelor este o constantă și din cauza introducerii manualelor obligatorii la liceu la clasele a XI-a și a XII-a, însă aici se datorează incapacității autorităților de a livra numărul suficient de manuale elevilor, în București, în acest an școlar, doar câteva licee având manuale școlare. Totodată, lipsa manualelor este dată și de schimbarea acestora pentru generația care în anul școlar 2017-2018 vor fi clasa a V-a. Acești elevi au beneficiat de manuale noi încă din clasa I, însă acestea au lipsit în majoritatea unităților[9]. Astfel, propunerea pentru a rezolva această problemă nu poate fi decât una singură: suplimentarea numărului de manuale școlare la toate ciclurile și în toate școlile și înlocuirea mai frecventă a celor uzate.

O altă problemă este dată și de conținutul manualelor școlare. Elevii ori sunt bombardați cu prea multe informații, ori au de-a face cu un manual școlar realizat parcă într-o noapte și care nu este util elevilor, fiind făcut parcă doar pentru a bifa undeva că s-a realizat manualul. Este cazul și manualelor de istorie de la gimnaziu. Manualul de clasa a VI-a de la editura All este foarte dificil de parcurs. Multitudinea de informații este derutantă, iar lipsa hărților care să explice evenimentele este una evidentă. Desigur, există și hărți în acest manual, dar sunt puse în așa fel încât ar trebui să ai un masterat în istorie medievală ca să cunoști deja ce este prezentat acolo pentru a-ți da seama ce au vrut, de fapt, să spună autorii. În același timp avem de-a face cu greșeli în privința informațiilor prezentate în manual, în special la lecțiile mai dificile legate de popoarele asiatice, unde probabil autorii nu aveau cunoștințe în domeniu. O soluție, destul de evidentă, ar fi aceea de a schimba toate manualele, de a realiza un grup de profesori care să redacteze manualele, într-o perioadă mai îndepungată de timp, încât manualele să nu arate ca și când ar fi fost realizate într-o noapte și care să fie mult mai accesibile elevilor și profesorilor.

Lipsa disciplinei din școli este probabil una dintre cele mai dezbătute probleme. Odată cu liberalizarea politică și socială a României a apărut și libertinajul care se simte și în rândul elevilor. Elevii nu mai ascultă de profesori, nu acordă respect și atenție cadrului didactic, având adesea o atitudine sfidătoare la adresa acestuia. Mai mult, începând cu anul școlar 2016-2017 a intrat în vigoare Statutul elevului care acordă și mai multe drepturi elevilor, dar și mai puține drepturi cadrului didactic. Profesorul nu mai are posibilități prea multe de sancționare a elevilor, iar utilizarea telefonului mobil în timpul orelor, una dintre problemele majore ale activității la clasă, este reglementată atât de vag încât nu lasă profesorului prea multe posibilități de acțiune[10]. O soluție ar fi regândirea de la zero a acestui statut care să ofere drepturi reale elevilor, dar și posibilități profesorilor de sancționa elevii în cazul în care este necesar. Practic, prin acest statut al elevului, profesorul nu mai are dreptul să scoată elevul din clasă în timpul orei dacă acesta deranjează, ceea ce poate duce la pierderea întregii ore, la crearea de haos și la neîndeplinirea obiectivelor lecției. Desigur, unii oameni sunt de părere că profesorul ar trebui să știe cum să gestioneze astfel de comportamente huliganice, însă în anumite situații chiar nu se poate face nimic mai mult decât evacuarea elevului problemă, cu propunerea unui plande remediere al comportamentului, cu scopul de a salva restul clasei.

O altă problemă ce afectează învățământul este cea reprezentată de indiferența părinților. Deși se fac periodic ședințe cu părinții, aceștia nu sunt prezenți la școală decât în număr foarte mic, la elevii mai buni, iar la cei care fac probleme părinții nu sunt interesați. Astfel, profesorul pierde un aliat important, reprezentat de părinte, cel mai apropiat membru al familiei elevului. De asemenea, mulți părinți nu se interesează de situația elevului și apoi vin la finalul anului, șocându-se de situația elevului și făcând scandal că este vina profesorilor. O soluție pentru această problemă ar fi obligarea părinților de a participa la ședințele cu părinții, iar în cazul neprezentării să fie sancționați cu amendă sau alte sancțiuni care să motiveze părintele să participe la viitoarele ședințe cu părinții și să afle din timp problemele clase și ale elevului în cauză.

O îmbunătățire substanțială a învățământului consider că ar fi introducerea unei obligativități ceva mai flexibile de frecventare a cursurilor. Numărul de ore pe zi este unul mare, iar mulți elevi sunt suprasolicitați după atâtea ore de stat la școală, mulți dintre aceștia având și activități extrașcolare. În cazul multor părinți se regăsește înțelegerea ca fiul lor să aibă permisiunea de a lipsi la o oră și de a veni acasă să se odihnească, urmând să își ia lecția de la un coleg, sau de a lipsi pentru că se simte rău sau pentru că vrea să repede la o materie care îi place mai mult sau să cânte la pian. Mulți elevi când se simt rău de la școală sunt sancționați cu absență și cu o atitudine negativă din partea cadrelor didactice pentru că a lipsit la o anumită oră, deși probabil că elevul avusese motive întemeiate pe care nu le înțelegeau cadrele didactice. Astfel, putem considera drept o soluție bună ca, în cazul unor acorduri explicite din partea părinților, anumiți elevi să beneficieze de un anumit număr decent de învoiri pe semestru care să fie în favoarea elevului, deși la o primă analiză nu pare astfel.

O altă îmbunătățire a sistemului de învățământ ar putea fi aceea de a limita numărul de elevi într-o clasă la maxim 20, întrucât există studii care atestă că numărul de elevi potrivit pentru o clasă ar fi în jur de 20-22, nu 30 și chiar mai mult de atât cât este în școlile românești. De asemenea, cred că orice elev și orice profesor este de părere că un număr de elevi mai mic într-o clasă este mai adecvat, nu neapărat deoarece este o muncă mai ușoară, cât este mai eficientă pentru elevi, iar aceștia sunt până la urmă elementul central al sistemului de învățământ. De asemenea, un număr mai scăzut al elevilor la clasă determină și o cunoaștere mai bună a acestora de către cadrul didactic și, implicit, adaptarea procesului de învățare la specificul clasei, care este unul mai precis și exact datorită numărului mic de elevi.

Sistemul de învățământ ar putea fi îmbunătățit și prin centrarea activității pe elemente moderne, pe utilizarea de imagini, sunete specifice lecției și materiei predate, a unor activități practice care să-i determine pe elevi să învețe mai rapid lecția în cauză, întrucât elevii nu percep în același mod explicațiile. Unii elevi receptează mai bine informațiile la nivel auditiv, alții la nivel ofactiv, alții la nivel vizual și așa mai departe. Astfel se realizează practic o mai bună deschidere spre elev.

Orele de pe parcursul unei zile ar trebui să fie, conform legii educației, organizate cu precădere dimineața. Cu toate acestea, în majoritatea școlilor se învață după-masa, ba chiar sunt și școli unde se învață în trei schimburi, ceea ce duce la ineficientizarea procesului de învățare și la insalubritatea claselor. De asemenea, mulți elevi li profesori au dificultăți în a ajunge la școală la ora 7 dimineața și de a sta un număr de ore în care să fie și activi, eventual să se trezească și cu două ore mai devreme pentru a avea suficient timp să ajungă la cursuri. Astfel, o propunere ar putea fi structurarea orelor într-un singur schimb, de dimineață, iar acesta să înceapă mai târziu de ora 7, eventual ora 9, ca să nu ocupe nici toată ziua așa cum se întâmplă cu orele puse în schimbul de după-miază.

O altă problemă a sistemului de învățământ este reprezentată și de pierderea de ore din structura anului școlar din cauza unor modificări ale structurii ce survin în timpul anului școlar și care decalează materia. Spre exemplificare amintim cazul anului școlar 2016-2017 când structura a fost modificată prin introducerea de zile libere precum Ziua Educației, Ziua Națională 24 ianuarie, o săptămână liberă în ianuarie, când trebuiau încheiate medii, definitivat medii și susținut teze, pe motiv de probleme meteorologice, iar lista poate fi suplimentată. Aceste modificări au determinat pierderea materiei, decalarea planificării, recuperarea forțată a materiei ce a determinat mimarea învățării, formarea de lacune. Spre remedierea acestor probleme se poate interveni cu stabilirea dinainte a unei structuri a anului școlar care să nu mai fie modificată ulterior, pentru a evita astfel de situații în care este pierdută materia și elevii nu pot avea accesul cuvenit asupra cunoștințelor specifice materiei respective.

O altă îmbunătățire a sistemului educațional ar putea fi tot cu referire la structura anului școlar, prin regândirea vacanțelor. Astfel, în lunile geroase ale iernii se pot acorda mai multe zile sau săptămâni de vacanță pentru a evita necesitatea suspendării cursurilor pe motiv de intemperii sau ineficiența elevilor și a profesorilor de a parcurge materia pentru că oricând poate survine o imposibilitate de a întârzia la ore. Această modificare ar putea ajuta și la rezolvarea problemelor menționate în paragraful anterior. De asemenea, această îmbunătățire ar putea ajuta și la structurarea mai logică a vacanțelor pentru a nu avea elevii la un moment dat vacanțe prea dese ca mai apoi să aibă o perioadă prea lungă în care să frecventeze orele și să obosească. Astfel, ar fi de recomandat ca vacanțele să fie ceva mai lungi și dispuse în așa fel încât să nu încurce programul școlar, deoarece cunoaștem cu toții că în ultimele zile dinainte de vacanțe nu se mai fac cursuri și asta duce la o altă pierdere a materiei.

Spațiul școlar arată adesea ca o relicvă a comunismului. Ușile, coridoarele și sălile de clasă arată exact ca în anii 80, nefiind primitoare. Mobilierul este ori vechi, ori nou și de proastă calitate și, din această cauză, deteriorat[11]. De asemenea, spațiul ar trebui să fie primitor. Accesul elevilor la bibliotecă și alte spații școlare ar trebui să fie mai lejer, școlile ar trebui dotate cu mobilier mai confortabil și cu spații în care pot avea loc discuții. Pot fi amenajate colțuri unde să fie amplasate canapele iar elevii să stea să citească după ore sau în pauze, ar trebui ca în fiecare școală să existe aparate care să furnizeze elevilor băuturi naturale și sendvișuri sau chiar oferirea unei mese calde în timpul orelor. Aceste îmbunătățiri ar putea ajuta și la prevenirea abandonului școlar, întrucât mulți copii nu vin la ore și pentru că nu au ce mânca și sunt nevoiți să muncească. De asemenea, o astfel de reformă ar atrage consecințe negative, întrucât elevii la început nu ar avea grijă de noul mobilier, ar tinde să lipsească deliberat de la ore, însă acest lucru poate să fie împiedicat și de existența unor agenți de pază care să-și facă treaba, să aplice sancțiuni adecvate încât elevii să înțeleagă ce este bine și ce nu este bine să facă. Actualmente, agenții de pază sunt mai mult cu rol decorativ.

De asemenea, o măsură crucială este acordarea de sancțiuni proporționale cu faptele realizare la școală. Astăzi nu prea se mai acordă astfel de sancțiuni și unii elevi comit din în ce în ce mai multe acte imorale sau chiar infracțiuni, care practic încurajează delicvența și actele criminale ce pot fi realizate în viața de adult.

O altă inițiativă ar putea fi reprezentată de introducerea de concursuri și activități sportive. În școlile americane se formează o competiție extraordinară între școli la diverse concursuri sportive, dar și de cultură generală, unde elevii cei mai buni au posibilitatea să se remarce, dar și cei care nu au fost prea implicați până la momentul respectiv sunt tentați să se afirme.

Organizarea de festivaluri și festivități precum cele din Occident ar fi iarăși o inițiativă bună, deoarece ar stimula creativitatea, activitățile culturale, interacțiunea dintre elevi, formarea de noi deprinderi și cunoștințe pe diverse teme cum ar fi gastronomia, astronomia, dansurile, și altele.

Așadar, dacă am primi funcția de ministru al educației, probabil prima decizie pe care ar trebui să o luăm ar fi să ne dăm demisia, în cazul în care chiar dorim să facem ceva, pentru că pare imposibil de schimbat politica sistemului educațional. Totuși, există și lucruri ce se pot face și nu necesită prea mult efort. Acordarea unui buget mai generos, măcar pentru câțiva ani, pentru a oferi un start-up, ar îmbunătăți situația. De asemenea, cea mai importantă caracteristică pe care ar trebui să o aibă măsurile luate cu scopul de a îmbunătăți învățământul este aceea de a fi constante măsurile și de a avea o continuitate. Nu se recomandă ca aceste măsuri să nu fie continuate de viitoarele guvernări, să nu fie aplicate secvențial sau întrerupte. De asemenea, acestea trebuie să fie coerente, să se specifice cu exactitate ce și cum trebuie să se întâmple. Ar trebui eliminată birocrația, simplificat procesul de recrutare, motivarea profesorilor și a elevilor, implicarea ministerului până la cel mai mic nivel. Impunerea unor schimbări ar trebui făcută cu autoritate și începute de sus, de la putere, pentru că nu se poate schimba nimic de la baza sistemului, întrucât este mult mai evidentă eficiența schimbării pornită de la un grup restrâns de persoane decât de la masa mare a sistemului, formată eventual din elevi și profesori. Nu putem avea așteptări de la profesori atâta timp cât se simt desconsiderați, nu putem avea așteptări de la elevi dacă se simt într-un conflict cu profesorii în loc să se simtă ca având o relație de colaborare cu aceștia. Nu putem avea pretenții de la elevi să aibă comportament civic și moral dacă nu au astfel de repere prezente în școală din cauza structurării materiei în așa fel încât nu trezește vreo conștiință civică și morală.

[1]         ORDIN nr. 5.087/31.08.2016
privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a examenului naţional de definitivare în învăţământ

[2]      Muzica ar trebui să se și facă la școală. La majoritatea școlilor figurează doar în orar, iar elevii stau degeaba sau pleacă la ora respectivă.

[3] http://stiri.tvr.ro/unul-din-trei-studenti-renunta-la-facultate–cauzele-abandonului-universitar_815022.html#view

[4]  http://v2.m.zf.ro/profesii/de-ce-sunt-facultatile-private-romanesti-mai-slabe-decat-cele-de-stat-4771074

[5] http://www.zf.ro/companii/studii-la-privat-sau-la-stat-piata-scolilor-si-gradinitelor-private-un-business-anual-de-jumatate-de-miliard-de-euro-10248044

[6]          http://sae.edu.ro/2017/despre.php

[7] http://ziarullumina.ro/varsta-medie-a-profesorului-roman-este-de-42-de-ani-100667.html

[8] http://titularizare.edu.ro/2017/docs/Metodologie%20mobilitate%20pers_did%202017_2018.pdf

[9] http://www.vremeanoua.ro/anul-scolar-incepe-fara-manuale-la-clasele-mici-dar-cu-obligatii-pentru-profesori-si-elevi

[10] https://www.edu.ro/sites/default/files/OM_4742_10.08.2016-Statut_elevi_2016_0.pdf

[11] Majoritatea mobilierului nou școlar este fabricat din pal și materiale nerezistente, iar elevii, care sunt și foarte energici, le deteriorează, adesea fără să vrea. De multe ori s-a constatat că mobilierul mai vechi era mai rezistent și mai eficient, deoarece era realizat din lemn, nu din aliaje.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑