Doru-Nicolae Grădinaru

Deși marxismul nu oferea nicio directivă explicită referitoare la relațiile externe, având ca scop eliminarea acestora și realizarea unei revoluții mondiale, Lenin și colaboratorii săi au fost nevoiți să dezvolte totuși relații cu celelalte state^[1], moștenind de la vechiul regim o poziție ce nu avea nimic în comun cu marxismul. Aceștia nu au putut să rupă Rusia de trecutul ei și nici să separe aspectele comuniste de cele necomuniste. Astfel, pe măsură ce regimul se dezvolta, politica externă s-a desfășurat în direcția tradiționalismului și naționalismului, având mai degrabă considerente de realpolitik decât de marxism^[2].

Practic, anii 1919-1921 au reprezentat sfârșitul visului lui Lenin și al lui Troțki de a răspândi revoluțiile socialiste în toată Europa, pornite la unison după preluarea puterii în Rusia. Deși Cominternul a reflectat inițial entuziasmul revoluției din Rusia, acesta avea să cunoască ulterior deosebiri de păreri, în primul rând legate de natura autoritaristă a conducătorului său, dar și de dorința Uniunii Sovietice de a rămâne cel mai puternic stat comunist^[3]. În ciuda acestor chestiuni, Cominternul s-a prezentat la început ca fiind o adevărată amenințare pentru statele occidentale democratice, având o platformă ce încuraja revoluția mondială, iar cele 21 de condiții îi îndrumau pe comuniști să preia controlul sindicatelor, să se infiltreze în instituții, în forțele armate, etc.^[4].

Într-o primă fază, Uniunea Sovietică a sprijinit Internaționala a III-a comunistă și va refuza plata datoriilor țariste. Un prim moment de ieșire din izolare va fi reprezentat de participarea Uniunii Sovietice la o conferință economică internațională la Genova în 1922, principala urmare a conferinței fiind semnarea cu Germania a Tratatului de la Rapallo din 16 aprilie, însoțit și de un acord comercial între cele două state. S-au stabilit chiar și unele legături politice și militare^[5]. Prin acest tratat, Germania înceta să mai ceară întreprinderile naționalizate din Rusia, atât timp cât Rusia nu acorda privilegiul altor puteri și obținea statutul de „națiune cea mai favorizată”. Rușii mai permiteau armatei germane să se antreneze și să testeze armament nou pe teritoriile Uniunii Sovietice, sfidând astfel prevederile tratatului de la Versailles^[6].

Totuși, Cominternul a reprezentat, mai degrabă, un simbol al unei mișcări internaționale și nu o organizație dotată cu forțe reale, slăbiciunea fiind remarcată ceva mai târziu din orientarea prea îngustă a revoluțiilor și în conformitate exclusiv cu nevoile Uniunii Sovietice, ceea ce nu se potrivea tot timpul cu orientările proletarilor și țărănimii ce participau la revoluții, întrucât nu aveau neapărat orientări pro-sovietice^[7].

După semnarea Tratatului de la Riga, Uniunea Sovietică a început să privească Polonia ca pe un stat dușman, încurajând mișcările subversive ale Partidului Comunist Polonez, dar și ale minorităților din Ucraina de Vest și din Belarusul de Vest, întrucât Uniunea Sovietică considera că Polonia a râvnit la teritoriile sale, în special cele din Volânia^[8]. O atitudine similară va avea Uniunea Sovietică și față de România în problema Basarabiei.

Guvernul sovietic a fost interesat în a avea relații bune cu statele vecine, în special cu cele din sud, unde nu existau probleme privitoare la granițe. În 1921 au fost semnate tratate de prietenie cu Persia, Turcia și Afganistan^[9].

Următorul moment important este reprezentat de recunoașterea oficială a Uniunii Sovietice, în 1924, de către Marea Britanie, Franța, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic și China. În 1925, până și Japonia va trece la relații normale cu Uniunea Sovietică, evacuând chiar și partea rusească a insulei Sahalin. Această recunoaștere a Uniunii Sovietice reprezintă practic momentul în care statele occidentale admit existența unui regim bolșevic și crearea unui centru de putere comunist de referință la Moscova.

Politica externă a Uniunii Sovietice tinde să fie ceva mai ambițioasă în anii ’30. Plănuită însuși de Stalin, care proclamase o „a doua revoluție”^[10], noua abordare tindea spre alianțe cu statele ce preferau status quo-ul. Politica externă sovietică a culminat cu accederea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, comisarul pentru relații externe al Uniunii Sovietice, Maksim Litvinov, insistând chiar pentru dezarmare și securitate colectivă^[11].

Anterior, Uniunea Sovietică a profitat de ocazia încheierii pactului Briand-Kellogg pentru a crea Protocolul de la Moscova ce reprezenta o aplicare regională a pactului. Astfel, Polonia, România, Letonia, Estonia, Lituania, Turcia, Persia și Danzig-ul și-au manifestat interesul pentru a semna acest protocol^[12].

În 1933, Statele Unite ale Americii recunosc oficial Uniunea Sovietică, însă cu promisiunea ca aceasta să nu mai ducă campanii comuniste pe teritoriul Statelor Unite. Tot în 1933 asistăm la o reînnodare a relațiilor dintre China și Uniunea Sovietică, cu scopul de a contracara acțiunile agresive ale Japoniei față de China. Concomitent, cooperarea cu Germania se încheie brusc, Molotov și Litvinov susținând că politica Germaniei Naziste reprezenta o amenințare la adresa Uniunii Sovietice.

Doi ani mai târziu, în 1935, are loc un act de o importanță deosebită pentru politica externă a Uniunii Sovietice: încheierea unor alianțe cu Franța și Cehoslovacia, alianțe ce prevedeau ajutor militar în cazul unui atac din partea altui stat european. Totuși, tratatul cu Cehoslovacia era valabil doar dacă intervenea și Franța în apărarea acesteia, iar Polonia și România refuzaseră acordarea unei permisiuni de tranzitare a teritoriului în cazul în care situația din Cehoslovacia cerea o intervenție a Armatei Roșii^[13]. Anterior, Franța a semnat alianțe de flanc cu Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia, susținând astfel Mica Înțelegere formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia^[14].

În același an, Internaționala comunistă a proclamat noua politică a fronturilor populare, acest lucru însemnând că partidele comuniste, contrar principiilor lor, trebuiau să coopereze cu celelalte grupări politice dornice să contribuie la oprirea fascismului și a reînarmării. De asemenea, în contextul războaielor dintre Japonia și China și respectiv dintre Italia și Etiopia, Uniunea Sovietică solicită Ligii Națiunilor să mobilizeze urgent forțe pentru implementarea păcii^[15].

Cu toate că Germania schimbase între 1930 și 1933 mai mulți prim-miniștri, preluarea puterii de către Hitler la începutul anului 1933 arăta că, în mod evident, politica externă a Germaniei nu se va baza pe continuitate. În același an, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au semnat la Roma un pact ce izola Uniunea Sovietică^[16].

În 1936 debutează Războiului Civil Spaniol, război în care avem față în față rebelii fasciști ai lui Francisco Franco și forțele guvernului democrat republican. Deși Marea Britanie și Franța nu oferă sprijin guvernului democrat, Uniunea Sovietică o face, fără succes însă, din cauza sprijinului oferit de către Germania și Italia rebelilor lui Franco. Războiul civil se termină în 1939, cu victoria lui Franco^[17]. Pe lângă asta, o Spanie Socialistă nu era neapărat prioritară pentru Uniunea Sovietică, de importanță maximă fiind, mai degrabă, un război de durată care să îi solicite le Hitler și pe Mussolini. Intervenția Uniunii Sovietice împotriva fascismului a reprezentat mai mult o mișcare propagandistică, întrucât numai Uniunea Sovietică se ridicase împotriva revoluționarilor fasciști^[18].

Tot în anul 1936, Germania ocupă zona demilitarizată Renania, moment ce a reprezentat fondul pe care Armata Roșie a început să se modernizeze. Uniunea Sovietică va sprijini mișcările politice comuniste din Europa prin Internaționala Comunistă, la Congresul din 1935 participând 65 de partide comuniste din întreaga lume.

În anii ’30, situația în care se regăsea Uniunea Sovietică era din ce în ce mai delicată, în special din 1936 când Germania și Japonia încheie Pactul Anticomintern, la care a aderat Italia în 1937, dar și Spania în 1939. Tot în 1936 a apărut și Axa, alcătuită din Germania și Italia, ce avea ca scop împărțirea sferelor de influență între cele două state^[19]. Pentru a echilibra situația și a elimina o sursă de conflict, Uniunea Sovietică vinde statului Manchuko partea sa majoritară din societatea de căi ferate China-Est. Totuși, pe fondul expansiunii japoneze, Uniunea Sovietică a continuat să susțină atât mișcarea comunistă din China, cât și pe Chiang Kai-sheck. Ostilitățile dintre Japonia și Uniunea Sovietică au avut chiar și o conotație militară în 1938-1939, purtându-se chiar și bătălii la granița manciuriană, în apropiere de Vladivostok, dar ostilitățile s-au terminat rapid^[20].

Pentru prima dată, Uniunea Sovietică protestează împotriva nerespectării Tratatului de la Versailles, tratat pe care anterior nu îl recunoscuse. În martie 1937, Uniunea Sovietică protestează împotriva anexării Austriei de către Germania, iar în timpul anexării Cehiei și dezmembrării Cehoslovaciei din 1938, Uniunea Sovietică nu a participat la întâlnirea de la Munchen și a acuzat Franța că nu și-a îndeplinit obligațiile față de Cehoslovacia^[21].

Acordul de la Munchen a reprezentat doar o simplă iluzie de pace, în martie 1939 Hitler ocupând și Slovacia, regiunea Transcarpatia fiind oferită Ungariei. Ulterior, Hitler va sili și Lituania să cedeze regiunea Memel, context în care Marea Britanie și Franța au oferit garanții de independență Poloniei, similare cu cele oferite României și Greciei. Marea Britanie și Franța vor încerca să poarte discuții și cu Uniunea Sovietică privind o posibilă acțiune împotriva lor sau a altui stat european ce avea graniță cu Uniunea Sovietică. Întrucât Stalin nu avea încredere în democrațiile occidentale, a încercat să se reorienteze spre Germania, fiind convins că urma să izbucnească un război cu aceasta, și încercând măcar să obțină o amânare de câțiva ani pentru a-și moderniza armata. Primul pas a fost înlocuirea evreului Maxim Litvinov cu Viaceslav Molotov, acesta contactând imediat guvernul nazist. Astfel, pe 19 august 1939 s-a semnat un acord comercial între cele două state^[22].

În același an, pe 23 august, Joachim von Ribbentrop, a semnat un pact de neagresiune cu Molotov, pact ce conținea și un protocol secret ce împărțea Europa de Est în două sfere de influență. Polonia avea să fie împărțită în două, Uniunea Sovietică avea să recâștige zona baltică, dar și Basarabia și Bucovina, chiar dacă aceasta din urmă nu făcuse parte niciodată din Rusia^[23]. În urma acestui pact, Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică a intrat dinspre est șaisprezece zile mai târziu, cu pretextul de a sprijini populația ucraineană și bielorusă din Polonia, întrucât guvernul se prăbușise. Totuși, pe 22 septembrie, Armata Roșie și Wehrmachtul german au participat la o paradă comună în orașul Brest^[24].

După acest moment, Uniunea Sovietică va încerca să păstreze aparențele unei decizii democratice a populației din zonele ocupate, organizând alegeri în Belarusia și Ucraina occidentale, alegeri la care nu vor putea vota cetățenii polonezi, iar printre candidați și alegători fiind chiar și membrii Armatei Roșii. Deoarece numărul comuniștilor locali era prea mic, s-a format un grup de simpatizanți ai Uniunii Sovietice ce urma să furnizeze candidați pentru funcțiile locale^[25]. În septembrie-octombrie 1939, Uniunea Sovietică își amplasează baze militare în statele baltice, ceea ce va încerca să facă și în Finlanda, însă fără succes. Asistăm astfel la războiul de iarnă, război ce va determina excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor la 14 decembrie 1939. Pe 21 iulie 1940, Estonia, Lituania și Letonia devin Republici Sovietice Socialiste. Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică trimite o notă ultimativă guvernului român, solicitând restituirea Basarabiei, dar și cedarea Bucovinei de Nord^[26].

Remarcăm astfel faptul că perioada interbelică a adus modificări importante în relațiile externe ale Uniunii Sovietice, dar și ale celorlalte state europene, în general. Observăm încercarea de apropiere a Uniunii Sovietice de democrațiile occidentale, încercare ce a luat sfârșit la mijlocul anilor ’30 din cauza suspiciunilor de rea credință, o tentativă eșuată de a înăbuși revoluția fascistă din Spania, culminând cu pactul cu Adolf Hitler, acesta fiind considerat anterior dușman al Uniunii Sovietice. Pact va aduce Uniunii Sovietice nu doar teritorii noi, ci și și un război costisitor cu Finlanda, fiind rezultatul politicii expansioniste ce se va manifesta între anii 1939-1940.

Bibliografie:

• BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria secolului XX, vol. I, Sfârșitul lumii europene (1900-1945), Editura All, București, 1998;
• MARPLES, David R., Rusia în secolul XX, Meteor Press, București, 2014;
• RIASANOVSKY, Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001.

^[1] Nicholas V. Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Institutul European, Iași, 2001, p.523.

^[2] Ibidem, p.524.

^[3] David R. Marples, Rusia în secolul XX, Meteor Press, București, 2014, p.126.

^[4] Ibidem, p.127.

^[5] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.525.

^[6] David R. Marples, op.cit, p.131.

^[7] Ibidem, p.127.

^[8] Ibidem, p.129.

^[9] Ibidem, p.130.

^[10] Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria secolului XX, vol. I, Sfârșitul lumii europene (1900-1945), Editura All, București, 1998, p.326.

^[11] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p. 526.

^[12] Ibidem, p.527.

^[13] Ibidem.

^[14] Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., p.202.

^[15] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.527.

^[16] David R. Marples, op.cit., p. 178.

^[17] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.528.

^[18] David R. Marples, op.cit., p. 181.

^[19] Ibidem.

^[20] Nicholas V. Riasanovsky, op.cit., p.528.

^[21] David R. Marples, op.cit., p. 182.

^[22] Ibidem.

^[23] Ibidem, p. 184.

^[24] Ibidem, p. 185.

^[25] Ibidem.

^[26] David R. Marples, op.cit., pp. 187-188.