Relațiile externe ale Germaniei în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru politica externă europeană un moment în care statele încep să interacționeze între ele din toate punctele de vedere. Totodată, europenii au făcut pași timizi spre politica internațională pe care o vedem astăzi. Avem de-a face cu o Sfântă Alianță care s-a dorit a fi un organism similar celor moderne, cu scopul de a proteja pacea și stabilitatea pe continent. De asemenea, nu trebuie trecute cu vederea nici intențiile lui Napoleon al III-lea de a crea o Europă în care divergențele să fie rezolvate la masa tratativelor, într-un mod civilizat.

Germania a apărut prin unificarea statelor germane (regate, mari ducate, principate) sub coroana Regelui Prusiei, Wilhelm I (1861-1888), proclamat drept Împărat al noului stat german reunificat (Al Doilea Reich), în 1871. Germania devine o putere care se poate impune pe continent, asta în special datorită politicii externe bazată pe sistemul de alianțe. Un moment asemănător din acest punct de vedere a fost reprezentat de perioada din timpul și de după Congresul de la Viena, când Imperiul Habsburgic, condus de Metternich, a reușit să se impună pe continent doar atâta vreme cât avea și sprijinul altor puteri.

Războiul franco-prusac a reprezentat, de asemenea, un moment foarte important în istoria europeană. Deși a avut o durată scurtă de timp, acest război a pornit din dorința Franței de a crea o confederație germană de sud, iar al Prusiei de a reintegra toate statele germane, ceea ce a dus la o nouă rivalitate pe continent. Această rivalitate era între un imperiu vechi și unul nou, care avea pretenții de dominație europeană, însă care va prefera ca, pentru o perioadă de câteva decenii, să păstreze pacea și stabilitatea, întrucât nu exista o altă cale sigură de extindere a influenței. De asemenea, Germania a văzut instaurarea republicii în Franța, în 1870, drept un lucru pozitiv. Totuși, națiunea franceză a rămas ostilă Germaniei pentru umilirea cauzată, precum și pentru pierderea teritoriilor Alsacia și Lorena. 

Un alt stat ce a rămas ostil Germaniei este Danemarca, motivul relațiilor tensionate fiind reprezentat de înfrângerea suferită și de teritoriile pierdute. Deși nu era o mare putere, Danemarca a devenit o „oază a regalității” din mai multe motive. Dată fiind ostilitatea danezo-germană, viitorul împărat Wilhelm al II-lea al Germaniei a fost izolat de întâlnirile familiei care aveau loc în Danemarca, la care participau viitorul rege George al V-lea al Marii Britanii și viitorul împărat Nicolae al II-lea al Rusiei, al căror bunic comun, prin mamele lor, a fost Regelui Christian al IX-lea al Danemarcei. 

O schimbare majoră, poate cea mai importantă, se remarcă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Concertul Marilor Puteri este înlocuit de noua strategie politică și militară. Este vorba despre sistemele de alianțe, care vor dăinui mult timp și vor provoca atât pacea, cât și războiul. 

Putem considera această schimbare ca datorându-se lui Bismarck, acesta încercând să creeze sisteme de alianțe care se remarcă prin calcul, echilibru și pace armată, ceea ce mai este cunoscut și sub termenul de realpolitik. Sub egida noului concept politic, Germania se dezvoltă din toate punctele de vedere, devenind o mare putere, iar acest lucru poate fi remarcat inclusiv prin succesiunea congreselor ce au loc la Berlin, atât cel din 1878, cât și cel colonial pentru divizarea Africii. 

Modificarea politicii externe a Germaniei s-a făcut simțită după demisia lui Bismarck. Astfel asistăm la o modificare a caracterului sistemelor de alianțe promovate de acesta. Puterile Centrale nu mai erau caracterizate ca fiind o alianță defensivă, noua politică fiind cunoscută și sub numele de weltpolitik. 

Reorientarea politicii germane a generat noul concept de sisteme de alianțe, pentru care caracterul defensiv era, mai degrabă, unul ofensiv. Asistăm la formarea alianței dintre Franța și Rusia, precum și la cooperarea Marii Britanii, ceva mai precaută, cu cele două state, punându-se astfel bazele Antantei. De asemenea, regruparea celor trei mari puteri s-a realizat nu doar din cauza schimbării politicii externe, ci și a celei interne, noile oficialități preferând un stil mai dur de guvernare care a atras după sine și iritarea celorlalte puteri. 

Totuși, politica germană a sfârșitului de secol s-a axat mai mult pe dominația colonială, evitându-se disputele continentale, însă inclusiv această abordare a reprezentat pentru Germania un motiv pentru tensionarea relațiilor cu cea mai mare putere colonială a vremii, și anume Marea Britanie. 

Din toate cele menționate putem remarca interesele oamenilor politici ai vremii pentru menținerea dominației puterilor europene, statele mici fiind excluse din toate ecuațiile.  Bismarck încercase să evite o confruntare deschisă cu Imperiul Țarist, întrucât interesele germane erau față de Franța, nedorindu-se o confruntare pe mai multe fronturi, însă schimbarea politicii externe a Germaniei după plecarea sa a determinat fix contrariul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s