Istoria în sine există pentru că omul este o ființă care poate să discearnă binele de rău. De altfel, istoria este formată, în principal, de evenimente negative. Cu toții suntem obișnuiți să studiem la orele istorie lucruri precum războaie, revoluți și alte asemenea. Desigur, există și tematici precum Renașterea sau Modernizarea, însă, dacă judecăm lucrurile în termeni de bine și rău, aceste lucruri bune nu se puteau întâmpla dacă înainte nu era mai rău.
Istoricul Francis Fukuyama publică, în contextul căderii comunismului în Europa de Est, lucrarea „The End of History and the Last Man”. Acesta vine cu o teorie cel puțin interesantă: sfârșitul istoriei! Dar cum poate fi posibil un sfârșit al istoriei, fără să coincidă cu un sfârșit al umanității? Istoricul consideră că, odată cu sfârșitul comunismului și, implicit, cu sfârșitul Războiului Rece, nu mai există motive de conflict, iar statele nu mai au decât să trăiască în pace și prosperitate. La 30 de ani după publicarea lucrării, vedem că lumea este tensionată, iar lupta dintre bine și rău nu pare să se fi terminat.
Barbara Bush vine cu o definiție simpatică și cumva în termenii specifici unei femei: „Războiul nu e frumos”. În anii `60, tinerii americani, în contextul războiului din Vietnam, strigau „Make Love, not war!”. Ceva mai complex, istoricul Eric Hobsbawm spune, în lucrarea „Era extremelor”, că „au existat cu siguranță momente în care Dumnezeu sau zeii despre care oamenii cred ca au creat această lume și tot ce este în ea ar fi putut să regrete că făcuseră acest lucru”.
Dar cât să discutăm despre bine? Dacă nu ar fi existat răul în structura umană, câte lecții despre cât de bine este totul ar fi putut să existe? Desigur, nu prea multe. Binele îl percepem cu toții la fel. Dar fiecare război este diferit. Fiecare supărare este diferită. Fiecare ceartă sau reproș sunt, la fel, diferite. Marele scriitor rus, Lev Tolstoi, spunea că „Familiile fericite sunt toate la fel, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, iar dacă tot am ajuns la scriitorii ruși, Dostoievski surprinde un adevăr dur cu privire la structura umană: „e extrem de ușor să-l demaști pe cel care face rău, dar e teribil de greu sa înțelegi de ce a făcut rău”.
De-a lungul istoriei au apărut multe religii, fiecare spunând, în propriul fel, un lucru: să fim buni unii cu ceilalți. Observăm aici o componentă didactică a vieții, finalizată cu un test: Cât de buni am fost unii cu ceilalți? Dar oamenii care nu credeau în Dumnezeu? Ei ce doreau? Ei bine… doreau același lucru, dar numit altfel: spațiu vital sau societatea multilateral dezvoltată.
Deși omul are capacitatea să facă rău, are și capacitatea să discearnă binele de rău. Mark Twain spunea că „omul este singurul animal care îi rănește pe ceilalți, doar din plăcerea de a o face”. Probabil, esența vieții este lupta continuă de a încerca să nu fim răi unii cu ceilalți, așa cum spunea și marele istoric Nicolae Iorga: „Omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău şi n-a fost”. Dar nici impasibilitatea nu pare să fie o soluție, așa cum spunea Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”.
Doru-Nicolae Grădinaru 