Etica are ca scop reglementarea prin norme etice a comportamentului unor reprezentanți ai diverselor grupuri sociale ce aparțin, de regulă, unei anumite profesii. Etica profesională include îndatoririle legate de activitatea profesională desfășurată în societate. De-a lungul timpului, etica a dobândit mai multe definiții, precum ansamblul regulilor de conduită împărtășite de către o comunitate anume, reguli care sunt  fundamentate pe distincția între bine şi rău (Wundenburger); un set de reguli care definesc ceea ce este drept și greșit în conduita noastră (D.Buhalis şi E. Laws); reflecție sistematică asupra consecințelor morale ale deciziilor (Johns).

În ultimii ani, ca urmare a depistării a tot mai multe cazuri de plagiat dar și a altor încălcări de norme etice, au fost elaborate coduri de etică în toate domeniile vieții publice, inclusiv în privința istoricilor.

Spre exemplificare amintim câteva principii și valori care guvernează conduita profesională a personalului angajat la Muzeul Național de Istorie a României, conform Codului de Etică al instituției: supremația Constituției și a legii, prioritatea interesului instituției pe care o reprezintă, asigurarea egalității de tratament, profesionalismul, imparțialitatea și independența, integritatea morală, libertatea gândirii și a exprimării, cinstea și corectitudinea, deschiderea și transparența, credibilitatea și conduita. De asemenea, mai amintim spre exemplificare și valorile prezentate în Codul de Etică și deontologie al personalului din cadrul ministerului cercetării și inovării: obiectivitate, legalitate, imparțialitate, transparență, integritate morală, responsabilitate, nediscriminare.

Istoricul, ca membru al societății, trebuie să se supună și acesta unor norme etice și morale. Acesta are un rol deosebit de important în societate, având în vedere faptul că acesta lucrează cu informații sensibile legate de trecutul altor oameni, popoare, state, etc. De aici apar și diverse dileme etice care îl pot pune pe istoricul din zilele noastre în dificultate. La sensibilitatea informațiilor se mai adaugă și nevoia imperativă de imparțialitate și de obiectivitate, acestea regăsindu-se foarte greu în istorie, având în vedere faptul că istoria este o disciplină care studiază subiecți, deci de aici reiese o subiectivitate inevitabilă a cercetătorului.

De aici pot porni o serie de dileme etice ale istoricului. Preocupat de obținerea adevărului, istoricul poate ezita între a face publice anumite descoperiri sau a le ține secrete. Dilema poate apărea în cazul în care informațiile găsite de către istoric pot afecta integritatea unei persoane publice sau chiar relațiile dintre două sau mai multe state. Întrucât perioada actuală este una destul de sensibilă din punct de vedere geopolitic, aflându-se la sfârșitul unei perioade tensionate între cele două blocuri politico-militare, informații despre practicile din interiorul acestora pot afecta relațiile internaționale dintre actualele state ale lumii. Amintim aici cazul lui Julian Assange care, deși nefiind istoric ci jurnalist, a pus la dispoziția publicului informații care au tensionat foarte mult relațiile externe. O astfel de situație poate fi întâlnită și în cazul unui istoric care pune la dispoziția publicului informații de interes național. Pot apărea situații în care istoricul, prin diverse informații publicate, să afecteze relațiile dintre etniile prezente într-un stat sau poate fi acuzat de discriminare, având în vedere specificul informațiilor cu care operează un istoric. Astfel, istoricul operând cu informații despre trecutul oamenilor, informații ce adesea nu sunt foarte confortabile, există riscul dezgropării unor enigme ale trecutului care să pună în lumină proastă o persoană, un grup de persoane sau chiar un întreg popor pentru anumite fapte comise la un moment dat în istorie. Istoricul are astfel dilema dacă să publice sau să păstreze secrete, măcar pentru o perioadă, informațiile deținute.

O altă dilemă etică a istoricului poate fi legată de accesul la informații. Întrucât multe dintre acestea sunt clasificate și ferite publicului, istoricul poate avea tentația de a sustrage informații de interes național cu scopul de a obține adevărul. Astfel apare o contradicție între a respecta legislația cu privire la accesul la documente secrete sau de a respecta principiile etice de a prezenta informațiile.

Furtul de intelectualitate poate reprezenta o altă dilemă a istoricului. Considerăm din start onestitatea drept calitate a istoricului, deci furtul de informații și studii în vederea publicării în nume propriu a acestora îl excludem. Astfel, mai rămâne o posibilitate pentru cercetător de a sustrage informații, ceea ce contravine principiilor etice. Cercetătorul poate intra în posesia unor materiale care aparțin de drept unui alt cercetător, respectivul nedorind să le publice sau dorind să publice informațiile într-o manieră eronată.

Istoricul din zilele noastre poate fi tentat să fabrice diverse informații care nu sunt reale,  fiind tentat să demonstreze un adevăr pentru care nu are probe, utilizându-se de informații falsificate. Deși scopul poate fi unul nobil, mijloacele la care ar putea fi istoricul tentat să apeleze nu sunt etice și nici morale, riscând să contribuie la formarea unei imagini greșite despre trecut.

O altă capcană în care poate intra istoricul zilelor noastre este cea ideologică. Deși istoria este foarte dificil să fie privită obiectiv, există riscul ca istoricul să fie fidel unei anumite ideologii și astfel să deformeze adevărul istoric pentru a susține ideologia preferată, pe care o consideră drept cea potrivită pentru societate. Această dilemă etică este destul de frecventă în perioada actuală, mulți istorici fiind fideli unei anumite idei politice, iar din scopurile raționale ale cercetătorului să apară această dilemă etică: adevărul istoric versus susținerea unei ideologii.

Întrucât societatea actuală se bazează pe consum, și istoricul poate fi afectat de aceste aspecte. Astfel, pentru a putea să își vândă o lucrare, un istoric poate fi pus în situația deloc confortabilă de a alege între a prezenta un adevăr istoric important, dar care să nu atragă atenția publicului în mod deosebit, sau să îl exagereze cu scopul de a-l face cunoscut publicului. Astfel, au apărut în ultimii ani lucrări care s-au bazat foarte mult pe mitologizarea istoriei și chiar promovarea unei imagini false despre anumite evenimente sau despre anumite popoare cu scopul răspândirii unor idei în publicul larg.

Istoricul zilelor noastre mai poate fi tentat adesea să recurgă la plagiere și furt intelectual, atât voluntar cât și involuntar. Este o situație tot mai des întâlnită în mediul academic, când lucrări de masterat sau doctorat s-au dovedit a nu avea un conținut original, ideile expuse fiind anterior analizate de alți cercetători mai mult sau mai puțin cunoscuți. Situația a ajuns să fie tot mai răspândită în mediul universitar în ultimii ani, iar cauzele sunt multiple: lipsa de pregătire a studenților, lipsa metodelor de cercetare sau pur și simplu necunoașterea normelor de redactare a unor lucrări de cercetare.

Remarcăm astfel cum și istoricul din zilele noastre poate să se regăsească în mijlocul unor dileme etice, cele mai importante de luat în calcul fiind reprezentate de dilema prezentării unui adevăr istoric ce poate deranja spațiul public, membrii unei anumite comunități, clase sociale, popor sau chiar relațiile dintre state. Aceste dileme apar din specificul pe care îl are istoricul în societatea actuală, acela de a prezenta adevărul istoric într-o formulă cât mai clară și imparțială, iar acest lucru este adesea greu de realizat din considerente personale sau din inaccesibilitatea informațiilor.

Trăim într-o lume care tinde spre globalizare, profilul absolventului modificându-se în timp, în funcție de schimbările apărute pe piața muncii. În acest context, învățământul românesc se adaptează noilor recomandări europene. Astfel, avem de-a face cu un nou mod de predare a disciplinelor, deci implicit și al disciplinei Istorie, accentul fiind pus pe cele opt competențe cheie pe care elevul trebuie să le dobândească în urma parcursului său școlar, acestea contribuind decisiv la formarea profilului său de absolvent. O reflecție la modul în care disciplina Istorie contribuie la formarea absolventului este, așadar, imperativă.

Comunicarea într-o limbă maternă reprezintă abilitatea de a exprima și interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte și opinii, atât în formă orală, cât și scrisă.

La disciplina Istorie, elevii sunt încurajați să își îmbunătățească competențele de comunicare în limba maternă prin redactarea de eseuri și proiecte, prin analiza de surse istorice, prin realizarea de articole și reviste istorice. De asemenea, elevii pot fi împărțiți în mai multe grupe de lucru și să realizeze tabele în care să prezinte comparativ anumite evenimente istorice. Totodată, în vederea dezvoltării acestei competențe, elevii pot primi teme precum exprimarea și argumentarea unor opinii față de diverse evenimente istorice sau formate în urma analizei unor texte istorice, să realizeze prezentări orale, discursuri sau dezbateri.

Comunicarea într-o limbă străină presupune aceleași lucruri precum competența de comunicare într-o limbă maternă, dar include și abilitățile de mediere (adică rezumarea, parafrazarea, interpretarea sau traducerea) și înțelegerea interculturală.

Având în programă și elemente de istorie universală, istoria contribuie astfel și la formarea unor abilități de comunicare în limbile străine prin studiul anumitor secvențe, citate, inscripții, texte în limbile de circulație internațională. În privința activităților de învățare, elevii pot primi diverse citate în limbi precum latina (dacă se discută despre Roma Antică) sau în limbi de circulație internațională precum engleza, franceza, germana. Pot fi utilizate postere, afișe sau fotografii istorice cu conținut într-o limbă străină, iar elevii să traducă, eventual împreună cu profesorul, semnificația ideilor respective. Totodată, dacă lecția este predată la o clasă intensiv limbă străină / bilingv, elevii pot analiza diverse surse istorice redactate într-o limbă străină.

Prin competența matematică, științifică și tehnologică ne referim la buna stăpânire a aritmeticii, o înțelegere a lumii naturale și o abilitate de a pune în aplicare cunoștințele și tehnologia pentru a răspunde nevoilor umane percepute.

Studiul timpului, al axei cronologice, al hărților, al succesiunii secolelor, al descoperirilor științifice, al tehnologiilor și revoluțiilor industriale contribuie la formarea de competențe matematice, științifice și tehnologice, ceea ce recomandă Istoria încă o dată ca disciplină ce urmărește formarea celor opt competențe cheie ale absolventului. Elevii pot căuta și compara diverse statistici cu referire la populația unui teritoriu, producția agricolă/industrială a unui stat într-o anumită perioadă de timp, să compare datele găsite și să ajungă astfel la niște concluzii. Elevii pot realiza proiecte prin care să prezinte evoluția transportului într-un anumit spațiu, pe o anumită perioadă de timp, evoluția comunicării sau orice alt lucru măsurabil. Se pot studia hărți istorice și ulterior se poate realiza o comparație între hărțile respective, fiind prezentată evoluția unui anumit conflict/eveniment/granițele unui stat.

Competența digitală este reprezentată de utilizarea cu încredere și în mod critic a tehnologiei informației și comunicațiilor pentru muncă, timp liber și comunicare.

În vederea dobândirii acestei competențe, elevii sunt invitați să consulte sensul diverselor cuvinte folosind site-uri precum dexonline.ro, britannica.com sau larousse.fr; se poate folosi aplicația Google Docs din Google Drive pentru realizarea diverselor proiecte, elevii primind acces la documentul respectiv și să lucreze împreună de acasă sau în timpul orei de istorie. De asemenea, elevii pot primi diverse sarcini precum realizarea de prezentări de tip power-point. Totodată, se pot concepe teste on-line pe care elevii le pot realiza în clasă, folosind aplicația Google Forms din Google Drive sau alte aplicații similare.

Abilitatea de gestionare eficientă a propriei învățări, fie individual, fie în grupuri este cunoscută sub denumirea de a învăța să înveți.

Istoria, deși este văzută de unii oameni ca fiind o materie la care trebuie să memorezi, este, de fapt, o disciplină care determină gândirea critică prin analiza critică a unor surse istorice, personaje istorice sau fapte istorice. Istoria dorește să pună în balanță anumite elemente și nu are ca scop reproducerea de date. În acest sens, elevii pot primi sarcina de a analiza anumite texte istorice și să extragă ideile principale din acestea, efectuând eventual o schemă prin care să reprezinte relația de cauzalitate între ideile descoperite în text. De asemenea, pot realiza o schemă similară și pe baza lecției predate în clasă sau a celei din carte.

Competențele sociale și civice reprezintă abilitatea de a participa într-un mod eficient și constructiv la viața socială și de muncă și de a se implica în mod activ și democratic, mai ales în societățile din ce în ce mai variate.

Istoria este știința care studiază, printre altele, statul, pacea, libertatea, implicarea cetățeanului în viața socială. Astfel, studiul adecvat al Istoriei este recomandat în vederea dobândirii de competențe sociale și civice. În privința activităților educative, acestea se pot baza pe organizarea unor vizite la muzee, institute de cercetare, expoziții, dezbateri. Elevii pot realiza diverse proiecte precum Project: Citizen, să primească sarcini de a realiza interviuri cu persoane care au fost martore la un eveniment istoric, să găsească soluții pentru anumite probleme din societate ce au tangențe cu domeniul istoriei, să organizeze expoziții, etc.

Spiritul de inițiativă și antreprenoriat presupune abilitatea de a pune ideile în practică prin creativitate, inovație și asumarea de riscuri, precum și abilitatea de a planifica și gestiona proiecte.

Prin redactarea de proiecte, realizarea de afișe și campanii civice, Istoria contribuie în mod indubitabil la formarea de competențe antreprenoriale și la spiritul de inițiativă. Elevii pot primi o temă prin care să fie solicitați să realizeze un afiș, un proiect, poster, interviu, reportaj, mini-documentar prin care să prezinte o anumită temă din programa școlară de la disciplina istorie. Astfel, elevii sunt determinați să vină cu idei, să ia situația în mâini pentru a rezolva tema propusă. Spiritul de inițiativă și antreprenoriat pot fi dezvoltat și prin alte activități precum organizarea unei serbări, a unei reviste a școlii, strângeri de fonduri sau alte activități care să necesite implicarea activă a elevului.

Sensibilizarea și exprimarea culturală este abilitatea de a aprecia importanța exprimării creative a ideilor, experiențelor și emoțiilor într-o varietate de medii, precum muzica, literatura și artele vizuale și ale spectacolului.

Prin abordarea de teme culturale, elevii sunt determinați să învețe să aprecieze cultura, arta, pictura, muzica, elementele de cultură națională, internațională și locală. Istoria este un bun facilitator al promovării acestor valori către tinerii absolvenți. Astfel, se pot prezenta elevilor diverse albume cu fotografii, opere de artă, se pot organiza în timpul orei sesiuni de audiție muzicală în care elevii să asculte și să compare imnurile anumitor state la un anumit moment, muzica tradițională din anumite colțuri ale lumii. Se pot organiza vizite la Muzeul Național de Artă, sesiuni de lectură ori vizite la spectacole de teatru sau cu tematică istorică.

Așadar, remarcăm faptul că disciplina Istorie contribuie masiv la formarea celor opt competențe cheie ale absolventului, studiul Istoriei fiind imperativ pentru înțelegerea lumii în care trăim și formarea noastră pentru a putea viețui în aceasta.

Bibliografie:

• Recommendation of the European Parliament and of the Council on Key competences for lifelong learning, 18 Dec. 2006, 2006/962/EC.

Peisajul actual din școlile românești tinde să fie unul tot mai dezolant, elevii nemaifiind interesanți de școală, nici măcar de orele de desen, muzică, cu atât mai mult de orele de istorie sau matematică, materii care ar trebui, în teorie, să-i facă mai curioși. Tehnologia într-o continuă dezvoltare îi atrage tot mai mult, iar numărul insuficient de ore de istorie nu-i captează, profesorii neavând posibilitatea să aplice metode adecvate de captare a atenției, din cauza lipsei de timp. Părinții sunt interesați, mai cu seamă, ca elevii lor să aibă rezultate bune, însă efortul pe care aceștia îl depun se rezumă la haine scumpe și tehnologie, elevii fiind captivi în universul telefoanelor mobile, care au provocat o reală dependență.

Istoria tumultuoasă și adeseori nedreaptă a românilor ne îndeamnă să o studiem și să o contemplăm mai mult. Istoria în sine este o știință care îndeamnă la analiză, meditație, întrucât ne oferă multe lecții de viață. Deși este o știință care studiază violența și problemele, istoria este disciplina care promovează pacea, libertatea și înțelegerea dintre oameni. Aceste concepte sunt studiate în toate clasele, de la democrația ateniană și republica romană, la Revoluția Franceză și alte momente revoluționare pentru obținerea libertății.

În societatea contemporană, mai toți oamenii pretind că se pricep la fotbal și la politică, cea din urmă fiind deseori asociată cu istoria. Mulți oameni sunt tentați să enunțe propriile teorii, fără să analizeze adevărul din spatele cuvintelor, ceea ce duce de multe ori la înțelegeri eronate ale istoriei. Iată un motiv imperativ care ne îndeamnă la studiul istoriei la școală, într-un mod conștiincios și continuu.

Ora de istorie nu trebuie să fie văzută ca o oră ce umple timpul școlar, ci ca pe o lecție de viață. Cu toții am învățat ce înseamnă trădarea când am aflat că civilizația greacă a decăzut după ce Alcibiade a trădat Atena, că o pedeapsă prea mare aplicată pentru o greșeală precum declanșarea unui război poate declanșa un război și mai mare, cum o prietenie se poate transforma într-o luptă pe viață și pe moarte.

Deși cei peste 50 de ani de comunism au încercat să schimbe și să manipuleze istoria în scopurile partidului, adevărul a continuat să existe și să provoace curiozitate și este de datoria tuturor să știm adevărul despre ceea ce suntem și să nu fim mințiți de alți oameni care au anumite interese asupra noastră. Cunoașterea istoriei poate fi considerată un factor de stabilitate, întrucât oferă repere morale precum dragostea de țară, fidelitatea între oameni, respectul față de conducătorii țării, față de strămoșii noștri, față de identitatea națională și de simbolurile naționale.

Totodată, istoria dorește să cultive tinerii într-un mod obiectiv, fără să îi îndoctrineze, să învețe ce este toleranța, să respecte și alte popoare sau gândiri politice, dar să condamne acțiuni nejustificate de-a lungul timpului, precum Holocaustul, genocidele, războaiele, asasinatele, să îi împiedice să le comită sau să le susțină, chiar și involuntar. Istoria poate stârni și spiritul competitiv, ceea ce uneori este benefic, amintind aici cum Alexandru cel Mare a plâns când nu a mai avut ce teritorii să cucerească.

Istoria, așadar, nu este doar o oră de curs, ci o datorie a fiecăruia dintre noi, o obligație pe care trebuie să ne-o asumăm, o realitate pe care trebuie să o cunoaștem și să o vedem ca pe cea mai frumoasă poveste.

Deși marxismul nu oferea nicio directivă explicită referitoare la relațiile externe, având ca scop eliminarea acestora și realizarea unei revoluții mondiale, Lenin și colaboratorii săi au fost nevoiți să dezvolte totuși relații cu celelalte state^[1], moștenind de la vechiul regim o poziție ce nu avea nimic în comun cu marxismul. Aceștia nu au putut să rupă Rusia de trecutul ei și nici să separe aspectele comuniste de cele necomuniste. Astfel, pe măsură ce regimul se dezvolta, politica externă s-a desfășurat în direcția tradiționalismului și naționalismului, având mai degrabă considerente de realpolitik decât de marxism^[2].

Practic, anii 1919-1921 au reprezentat sfârșitul visului lui Lenin și al lui Troțki de a răspândi revoluțiile socialiste în toată Europa, pornite la unison după preluarea puterii în Rusia. Deși Cominternul a reflectat inițial entuziasmul revoluției din Rusia, acesta avea să cunoască ulterior deosebiri de păreri, în primul rând legate de natura autoritaristă a conducătorului său, dar și de dorința Uniunii Sovietice de a rămâne cel mai puternic stat comunist^[3]. În ciuda acestor chestiuni, Cominternul s-a prezentat la început ca fiind o adevărată amenințare pentru statele occidentale democratice, având o platformă ce încuraja revoluția mondială, iar cele 21 de condiții îi îndrumau pe comuniști să preia controlul sindicatelor, să se infiltreze în instituții, în forțele armate, etc.^[4].

Într-o primă fază, Uniunea Sovietică a sprijinit Internaționala a III-a comunistă și va refuza plata datoriilor țariste. Un prim moment de ieșire din izolare va fi reprezentat de participarea Uniunii Sovietice la o conferință economică internațională la Genova în 1922, principala urmare a conferinței fiind semnarea cu Germania a Tratatului de la Rapallo din 16 aprilie, însoțit și de un acord comercial între cele două state. S-au stabilit chiar și unele legături politice și militare^[5]. Prin acest tratat, Germania înceta să mai ceară întreprinderile naționalizate din Rusia, atât timp cât Rusia nu acorda privilegiul altor puteri și obținea statutul de „națiune cea mai favorizată”. Rușii mai permiteau armatei germane să se antreneze și să testeze armament nou pe teritoriile Uniunii Sovietice, sfidând astfel prevederile tratatului de la Versailles^[6].

Totuși, Cominternul a reprezentat, mai degrabă, un simbol al unei mișcări internaționale și nu o organizație dotată cu forțe reale, slăbiciunea fiind remarcată ceva mai târziu din orientarea prea îngustă a revoluțiilor și în conformitate exclusiv cu nevoile Uniunii Sovietice, ceea ce nu se potrivea tot timpul cu orientările proletarilor și țărănimii ce participau la revoluții, întrucât nu aveau neapărat orientări pro-sovietice^[7].

După semnarea Tratatului de la Riga, Uniunea Sovietică a început să privească Polonia ca pe un stat dușman, încurajând mișcările subversive ale Partidului Comunist Polonez, dar și ale minorităților din Ucraina de Vest și din Belarusul de Vest, întrucât Uniunea Sovietică considera că Polonia a râvnit la teritoriile sale, în special cele din Volânia^[8]. O atitudine similară va avea Uniunea Sovietică și față de România în problema Basarabiei.

Guvernul sovietic a fost interesat în a avea relații bune cu statele vecine, în special cu cele din sud, unde nu existau probleme privitoare la granițe. În 1921 au fost semnate tratate de prietenie cu Persia, Turcia și Afganistan^[9].

Următorul moment important este reprezentat de recunoașterea oficială a Uniunii Sovietice, în 1924, de către Marea Britanie, Franța, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic și China. În 1925, până și Japonia va trece la relații normale cu Uniunea Sovietică, evacuând chiar și partea rusească a insulei Sahalin. Această recunoaștere a Uniunii Sovietice reprezintă practic momentul în care statele occidentale admit existența unui regim bolșevic și crearea unui centru de putere comunist de referință la Moscova.

Politica externă a Uniunii Sovietice tinde să fie ceva mai ambițioasă în anii ’30. Plănuită însuși de Stalin, care proclamase o „a doua revoluție”^[10], noua abordare tindea spre alianțe cu statele ce preferau status quo-ul. Politica externă sovietică a culminat cu accederea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, comisarul pentru relații externe al Uniunii Sovietice, Maksim Litvinov, insistând chiar pentru dezarmare și securitate colectivă^[11].

Anterior, Uniunea Sovietică a profitat de ocazia încheierii pactului Briand-Kellogg pentru a crea Protocolul de la Moscova ce reprezenta o aplicare regională a pactului. Astfel, Polonia, România, Letonia, Estonia, Lituania, Turcia, Persia și Danzig-ul și-au manifestat interesul pentru a semna acest protocol^[12].

În 1933, Statele Unite ale Americii recunosc oficial Uniunea Sovietică, însă cu promisiunea ca aceasta să nu mai ducă campanii comuniste pe teritoriul Statelor Unite. Tot în 1933 asistăm la o reînnodare a relațiilor dintre China și Uniunea Sovietică, cu scopul de a contracara acțiunile agresive ale Japoniei față de China. Concomitent, cooperarea cu Germania se încheie brusc, Molotov și Litvinov susținând că politica Germaniei Naziste reprezenta o amenințare la adresa Uniunii Sovietice.

Doi ani mai târziu, în 1935, are loc un act de o importanță deosebită pentru politica externă a Uniunii Sovietice: încheierea unor alianțe cu Franța și Cehoslovacia, alianțe ce prevedeau ajutor militar în cazul unui atac din partea altui stat european. Totuși, tratatul cu Cehoslovacia era valabil doar dacă intervenea și Franța în apărarea acesteia, iar Polonia și România refuzaseră acordarea unei permisiuni de tranzitare a teritoriului în cazul în care situația din Cehoslovacia cerea o intervenție a Armatei Roșii^[13]. Anterior, Franța a semnat alianțe de flanc cu Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia, susținând astfel Mica Înțelegere formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia^[14].

În același an, Internaționala comunistă a proclamat noua politică a fronturilor populare, acest lucru însemnând că partidele comuniste, contrar principiilor lor, trebuiau să coopereze cu celelalte grupări politice dornice să contribuie la oprirea fascismului și a reînarmării. De asemenea, în contextul războaielor dintre Japonia și China și respectiv dintre Italia și Etiopia, Uniunea Sovietică solicită Ligii Națiunilor să mobilizeze urgent forțe pentru implementarea păcii^[15].

Cu toate că Germania schimbase între 1930 și 1933 mai mulți prim-miniștri, preluarea puterii de către Hitler la începutul anului 1933 arăta că, în mod evident, politica externă a Germaniei nu se va baza pe continuitate. În același an, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au semnat la Roma un pact ce izola Uniunea Sovietică^[16].

În 1936 debutează Războiului Civil Spaniol, război în care avem față în față rebelii fasciști ai lui Francisco Franco și forțele guvernului democrat republican. Deși Marea Britanie și Franța nu oferă sprijin guvernului democrat, Uniunea Sovietică o face, fără succes însă, din cauza sprijinului oferit de către Germania și Italia rebelilor lui Franco. Războiul civil se termină în 1939, cu victoria lui Franco^[17]. Pe lângă asta, o Spanie Socialistă nu era neapărat prioritară pentru Uniunea Sovietică, de importanță maximă fiind, mai degrabă, un război de durată care să îi solicite le Hitler și pe Mussolini. Intervenția Uniunii Sovietice împotriva fascismului a reprezentat mai mult o mișcare propagandistică, întrucât numai Uniunea Sovietică se ridicase împotriva revoluționarilor fasciști^[18].

Tot în anul 1936, Germania ocupă zona demilitarizată Renania, moment ce a reprezentat fondul pe care Armata Roșie a început să se modernizeze. Uniunea Sovietică va sprijini mișcările politice comuniste din Europa prin Internaționala Comunistă, la Congresul din 1935 participând 65 de partide comuniste din întreaga lume.

În anii ’30, situația în care se regăsea Uniunea Sovietică era din ce în ce mai delicată, în special din 1936 când Germania și Japonia încheie Pactul Anticomintern, la care a aderat Italia în 1937, dar și Spania în 1939. Tot în 1936 a apărut și Axa, alcătuită din Germania și Italia, ce avea ca scop împărțirea sferelor de influență între cele două state^[19]. Pentru a echilibra situația și a elimina o sursă de conflict, Uniunea Sovietică vinde statului Manchuko partea sa majoritară din societatea de căi ferate China-Est. Totuși, pe fondul expansiunii japoneze, Uniunea Sovietică a continuat să susțină atât mișcarea comunistă din China, cât și pe Chiang Kai-sheck. Ostilitățile dintre Japonia și Uniunea Sovietică au avut chiar și o conotație militară în 1938-1939, purtându-se chiar și bătălii la granița manciuriană, în apropiere de Vladivostok, dar ostilitățile s-au terminat rapid^[20].

Pentru prima dată, Uniunea Sovietică protestează împotriva nerespectării Tratatului de la Versailles, tratat pe care anterior nu îl recunoscuse. În martie 1937, Uniunea Sovietică protestează împotriva anexării Austriei de către Germania, iar în timpul anexării Cehiei și dezmembrării Cehoslovaciei din 1938, Uniunea Sovietică nu a participat la întâlnirea de la Munchen și a acuzat Franța că nu și-a îndeplinit obligațiile față de Cehoslovacia^[21].

Acordul de la Munchen a reprezentat doar o simplă iluzie de pace, în martie 1939 Hitler ocupând și Slovacia, regiunea Transcarpatia fiind oferită Ungariei. Ulterior, Hitler va sili și Lituania să cedeze regiunea Memel, context în care Marea Britanie și Franța au oferit garanții de independență Poloniei, similare cu cele oferite României și Greciei. Marea Britanie și Franța vor încerca să poarte discuții și cu Uniunea Sovietică privind o posibilă acțiune împotriva lor sau a altui stat european ce avea graniță cu Uniunea Sovietică. Întrucât Stalin nu avea încredere în democrațiile occidentale, a încercat să se reorienteze spre Germania, fiind convins că urma să izbucnească un război cu aceasta, și încercând măcar să obțină o amânare de câțiva ani pentru a-și moderniza armata. Primul pas a fost înlocuirea evreului Maxim Litvinov cu Viaceslav Molotov, acesta contactând imediat guvernul nazist. Astfel, pe 19 august 1939 s-a semnat un acord comercial între cele două state^[22].

În același an, pe 23 august, Joachim von Ribbentrop, a semnat un pact de neagresiune cu Molotov, pact ce conținea și un protocol secret ce împărțea Europa de Est în două sfere de influență. Polonia avea să fie împărțită în două, Uniunea Sovietică avea să recâștige zona baltică, dar și Basarabia și Bucovina, chiar dacă aceasta din urmă nu făcuse parte niciodată din Rusia^[23]. În urma acestui pact, Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică a intrat dinspre est șaisprezece zile mai târziu, cu pretextul de a sprijini populația ucraineană și bielorusă din Polonia, întrucât guvernul se prăbușise. Totuși, pe 22 septembrie, Armata Roșie și Wehrmachtul german au participat la o paradă comună în orașul Brest^[24].

După acest moment, Uniunea Sovietică va încerca să păstreze aparențele unei decizii democratice a populației din zonele ocupate, organizând alegeri în Belarusia și Ucraina occidentale, alegeri la care nu vor putea vota cetățenii polonezi, iar printre candidați și alegători fiind chiar și membrii Armatei Roșii. Deoarece numărul comuniștilor locali era prea mic, s-a format un grup de simpatizanți ai Uniunii Sovietice ce urma să furnizeze candidați pentru funcțiile locale^[25]. În septembrie-octombrie 1939, Uniunea Sovietică își amplasează baze militare în statele baltice, ceea ce va încerca să facă și în Finlanda, însă fără succes. Asistăm astfel la războiul de iarnă, război ce va determina excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor la 14 decembrie 1939. Pe 21 iulie 1940, Estonia, Lituania și Letonia devin Republici Sovietice Socialiste. Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică trimite o notă ultimativă guvernului român, solicitând restituirea Basarabiei, dar și cedarea Bucovinei de Nord^[26].

Remarcăm astfel faptul că perioada interbelică a adus modificări importante în relațiile externe ale Uniunii Sovietice, dar și ale celorlalte state europene, în general. Observăm încercarea de apropiere a Uniunii Sovietice de democrațiile occidentale, încercare ce a luat sfârșit la mijlocul anilor ’30 din cauza suspiciunilor de rea credință, o tentativă eșuată de a înăbuși revoluția fascistă din Spania, culminând cu pactul cu Adolf Hitler, acesta fiind considerat anterior dușman al Uniunii Sovietice. Pact va aduce Uniunii Sovietice nu doar teritorii noi, ci și și un război costisitor cu Finlanda, fiind rezultatul politicii expansioniste ce se va manifesta între anii 1939-1940.

Continuarea →

Van Gogh s-a născut în sudul Olandei în 1853 și a fost un pictor post-impresionist care s-a remarcat prin culorile vii utilizate în lucrări, prin randamentul extrem de ridicat în realizarea tablourilor în ultimii ani de viață, dar și prin problemele medicale care i-au influențat lucrările.

La vârsta de 11 ani, Vincent Van Gogh este trimis la un internat protestant al unui prieten de-al tatălui său, acesta fiind preot protestant la o biserică oraș. Aici va învăța să vorbească franceza și engleza, doi ani mai târziu fiind trimis la un gimnaziu public pe care îl va abandona din cauza problemelor financiare.

În 1869 pleacă la Haga și se angajează la o galerie de artă unde va lua contact cu noile tendințe în materie de pictură, în special datorită repeziciunii cu care lucrările soseau din Paris. Patru ani mai târziu este promovat la filiala londoneză a companiei. Transferul la Londra a fost, pe cât de frumos, pe atât de dezastruos pentru artist. Acesta se îndrăgostește de fiica proprietarului și este dezamăgit, dezamăgire care îi provoacă dezinteresul pentru elementele vieții cotidiene, inclusiv pentru munca în cadrul companiei sau alimentația zilnică.

1. Autoportret cu ureche bandajată

După o perioadă petrecută în orașul natal cu părinții, se reîntoarce în Londa alături de sora sa, însă nu va locui alături de ea, ulterior simțindu-se tot mai singur și adâncit în depresie. Văzând starea în care se afla, unchiul său îl trimite la Paris în 1874. Neacomodându-se cu orașul, în special pentru faptul că nu el alesese să locuiască în el, este concediat. Fiind tot mai atras de valorile Bibliei, acesta se face profesor la o școală-internat din Anglia.

Nefiind plătit pentru munca sa, oferindu-i-se doar cazare și masă, se transferă la o altă școală unde va ține și predici, fiind astfel și plătit pentru munca sa. Cu timpul însă se hotărăște să devină pastor, iar familia sa era pusă în fața faptului împlinit. Nereușind să învețe latina și greaca veche, materii obligatorii pentru a deveni pastor, tatăl său îl trimite în Bruxelles la o școală de misionari, unde va deveni, după trei luni de studii, ajutor al misionarilor. Fiind atras de filantropie, este exclus din grup, activitățile sale fiind considerate ca fiind excesive.

2. Noaptea

Situația delicată în care se afla l-a pus în situația de a se refugia în pictură și astfel își descoperă menirea. Cu toate astea, în toată perioada în care încerca să se perfecționeze în pictură, problemele sentimentale se accentuau, fiind iarăși dezamăgit în dragoste de verișoara sa de care se îndrăgostise. După o discuție aprinsă cu tatăl său, părăsește casa părintească și se mută din nou la Haga, unde se îndrăgostește de o croitoreasă care obținea inclusiv foloase financiare prin prostituție. Caracterul său de om care dorea să salveze alți oameni și să îi ajute l-a determinat să își dorească să o salveze pe femeia cu care trăise un an, cerând-o chiar în căsătorie, aceasta refuzând însă.

Fratele său Theo, cu toate că fusese convins de alegerea nepotrivită a unei cariere ca artist, l-a susținut în tot acest timp cu bani și scrisori.

3. Mâncătorii de cartofi

După această perioadă, se reîntoarce la părinții săi, unde va locui în următorii doi ani. În această perioadă se concretizează și prima sa lucrare importantă : Mâncătorii de cartofi. În 1885 se mută la Antwerp și urmează cursurile Academiei de Arte. Se va muta ulterior în Franța, la Paris, alături de fratele său Theo, unde va rămâne tot restul vieții, nemaiîntorcându-se niciodată în Olanda.

Theo fiind negustor de artă, îi va da posibilitatea lui Vincent Van Gogh să simtă influențele vremii prin picturile pe care le deținea și comercializa.

Cu toate acestea, stilul lui Van Gogh contrasta foarte mult cu tendințele vremii, ceilalți pictori neobișnuind să aplice tușele groase direct pe pânză și nici să folosească un contrast al culorilor atât de evident.

4. Floarea soarelui

În această perioadă, Vincent Van Gogh este foarte atras de stampele japoneze, devenind treptat interesat de cultura japoneză. Temperamentul său, problemele de sănătate și consumul mare de alcool îi vor constitui piedici în integrarea sa în lumea artiștilor francezi ai momentului, doi ani mai târziu retrăgându-se în Arles, în sudul Franței, unde localnicii erau deranjați de comportamentul său, numindu-l adesea „vagabond” sau „nebun”.

A reușit însă, cu ajutorul fratelui său, să fondeze o colonie a artiștilor, unde se va alătura și Paul Gauguin. Chiar dacă la început se vor înțelege bine, după puțin timp are loc o altercație între cei doi, Van Gogh amenințându-l pe Gauguin cu un briceag, briceag pe care îl va folosi ulterior pentru a-și tăia propria ureche, semn clar al problemelor psihice pe care le avea. În momentul acesta va picta celebrul autoportret cu ureche bandajată. Va fi internat câteva zile din cauza auto-mutilării, iar ulterior va fi internat un an din cauza halucinațiilor. Chiar dacă boala sa nu a fost stabilită cu exactitate, în perioada internării a realizat diverse tablouri cu spitalul sau cu mersonalul medical.

În 1890 se va muta în Auvers-sur-Oise, un oraș la nord de Paris, recunoscut printre artiștii vremii. Aici locuia și Paul Gachet, medic susținător al mișcării impresioniștilor și specializat în tulburările psihologice. Înainte de transfer, medicul chiar îi scrisese pe fișa de observație mențiunea „vindecat”. S-a mutat în casa unui cuplu care ținea o cafenea și avea o cameră de închiriat. Randamentul artistului se mărește considerabil și ajunge să picteze chiar și un tablou pe zi.

În 1890, după o vizită la fratele său la Paris, problemele nervoase ale lui Van Gogh reapar. Pe 27 iulie, venind seara acasă după obișnuitul program zilnic în care picta, acesta se arată în fața proprietarilor unde locuia având o plagă împușcată. Glonțul îi perforase stomacul și se oprise în spate. Va muri două zile mai târziu, ținându-l de mână pe fratele său Theo care venise la Auvers.

Lucrări importante :

Noapte înstelată este una dintre cele mai cunoscute ale artistului și una dintre cele mai reprezentative pentru stilul său, combinația tipică de culori fiind la nivel maxim. Lucrarea reprezintă modul în care artistul vede lumea. Lucrarea a fost creată în azilul de la St Remy, perioadă în care abandonase credința creștină. Lucrarea atestă tulburarea psihică și emoțională a artistului, cu toate că elementele reprezintă mai mult un tot unitar, remarcându-se o legătură între cer, stele, dealuri și copaci.

Lan de grâu cu chiparoși a fost realizată tot în azilul de la St Remy în 1889, și se remarcă la nivel compozițional printr-o similitudine cu Noapte Înstelată. Importanța deosebită a picturii este dată de realizarea în prealabil a unei schițe și a unui desen de pregătire, dar și a unei versiuni ulterioare de dimensiuni mai mici. Se remarcă formele ferme ale munților, iar rapiditatea cu care au fost desenate spicele de grâu sugerează bătaia vântului, vânt care este redat și prin formele ferme și mari ale norilor.

Cafeneaua de noapte este o atestare a constatării artistului conform căreia „Noaptea este mai vie, mai bogat colorată decât ziua”. Atracția lui Van Gogh pentru alcool a generat și o cunoaștere mai în detaliu a vieții de noapte, imortalizată în mai multe lucrări. Starea de beție este dată și de contururile surselor de iluminat, iar pereții de un roșu aprins sugerează starea permanentă de agitație.

Majoritatea oamenilor care au câteva cunoștințe istorice se gândesc la perioada interbelică precum ca la o perioadă în care România a atins maximul apogeu din majoritatea punctelor de vedere. Primul gând la care se gândesc majoritatea românilor este integritatea teritorială de care s-a bucurat România în această perioadă, întrucât după primul război mondial România câștigase noi teritorii. Avem de-a face cu un miracol, cum îl denumesc unii istorici. Însă România era una dintre cele mai înapoiate țări din Europa înainte de război, iar situația nu avea să se schimbe foarte mult după Marea Unire.

Un alt aspect important este introducerea votului universal după război, care permisese oamenilor să aibă mai multe drepturi și îndatoriri cetățenești. Avem de-a face cu o monarhie, pe care mulți o consideră ca fiind cel mai exemplar regim pe care l-a avut vreodată România, însă în care rotația partidelor politice la putere și dominația doar a anumitor lideri politici, precum Brătianu, ne duce cu gândul că democrația românească, fiind incipientă, nu se bucura de toate aspectele unei democrații veritabile cum se găsea în alte țări, de multe ori ajungându-se la adevărate lupte de stradă în timpul alegerilor sau chiar la asasinate politice și atentate cu bombe în cadrul legislativului, însă totuși România a avut un regim politic destul de liniștit până la momentul când Carol al II-lea a abrogat constituția în 1938.

1. Familie venită în București pentru un trai mai bun

Avem de-a face cu un sentiment general conform căruia România Mare trebuia să fie mai bună decât cea de dinainte de război, însă modernizarea s-a manifestat în mare parte la oraș, mediul rural rămânând însă în mare parte neschimbat. Cu toate acestea, nici orașele nu au cunoscut o mare înflorire. Bucureștiul era tot un oraș dezorganizat, iar numele de Micul Paris se adresa mai mult zonei centrale, în special zona palatului regal, a ateneului. Și atunci Bucureștiul era înconjurat de mahalale. Deși numărul automobilelor era într-o continuă creștere, majoritatea populației prefera birjele sau trăsurile, desigur, de cele mai multe ori din considerente materiale, iar accidentele de trăsură erau la ordinea zilei în capitala României Mari.

Printre marile probleme ale României, adesea jignitoare, se aflau și lipsa medicilor, sau comportamentul românilor vis-a-vis de sistemul sanitar. Românii preferau să apeleze la medic în ultimul moment sau deloc, numărul nașterilor petrecute acasă era foarte mare, ceea ce atrăgea după sine și o rată a mortalității infantile foarte mare: 17,4%, și doar 0,8% dintre femei apelau la un medic în timpul nașterii.

O altă problemă, în special întâlnită în mediul rural, era legată de igiena personală, majoritatea românilor nefolosind produse de igienă precum săpunurile, iar frecvența dușurilor era foarte redusă, în cele mai fericite cazuri fiind unul pe săptămână, sâmbăta, înainte de mersul la biserică.

2. Zona Obor, acoperită de noroaie

Se remarcă o creștere a numărului divorțurilor, însă în continuare căsătoria era unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții cotidiene, în special în mediul rural, unde femeia trebuia să nască un număr cât mai mare de copii.

În privința locuințelor, în mediul urban s-a remarcat o creștere a numărului de locuitori, însă, cu cât creșterea era mai mare, cu atât numărul de oameni care își puteau construi sau procura o locuință era în număr mai mic, ajungându-se ca din ce în în ce mai mulți români să locuiască cu chirie, însă costul acesteia era destul de mare.

În mediul rural, țăranii trăiau în mare parte cu ce produceau și, evident, nu își permiteau să aibă o viață prea sofisticată, ceea ce atrăgea după sine și un analfabetism la cote ridicate, ajungându-se chiar ca și primarii să nu știe să scrie și să citească, sau ca cetățenii în momentul căsătoriei sau al altui moment în care se cerea iscălitură să apeleze la amprentarea documentului cu degetul.

3. Pregătiri de nuntă, zona Vitan

De asemenea, o problemă a României interbelice a fost conectivitatea locuitorilor la sistemul de iluminat, majoritatea nebeneficiind de acces la curent electric și iluminând locuința și eventualele anexe cu felinarul sau alte surse de lumină non-electrice. Cum era și de așteptat, canalizările lipseau cu desăvârșire.

În privința satisfacerii nevoilor, românii și, în special țăranii, aveau mari dificultăți în privința procurării bunurilor necesare unui trai decent, prețurile hainelor și, în special, ale articolelor de încălțăminte fiind foarte mari, populația rurală recurgând chiar la purtarea aceleiași perechi de încălțăminte ani la rând sau chiar a fabricării manuale în incinta gospodăriei a diverselor articole de încălțat.

4. Interior de locuință

În privința aspectelor media, radioul și ziarul erau cele mai folosite mijloace de comunicare media, însă în rândul populației rurale, mică parte dintre oameni apelau la aceste mijloace, în mare parte învățătorii sau personajele politice, iar acestea apelând mai adesea la ziare, radioul fiind foarte puțin utilizat pe tot cuprinsul regatului.

Se remarcă totuși o varietate de activități pentru orășeni în comparație cu țăranii care nu obișnuiau decât să meargă la biserică. La oraș, oamenii mai frecventau locuri precum parcurile, cafenelele, cinematografele sau teatrele, cârciumile, restaurantele, cofetăriile și alte localuri de acest tip ce nu se regăseau în mediul rural. Cum era de așteptat, factorul media era mai prezent la oraș decât la sat, atât pentru că oamenii își permiteau acest lux, dar și pentru că aveau un grad mai mare de înțelegere a evenimentelor politice sau de interes comun decât populația de la sate.

Putem considera perioada interbelică una înfloritoare din punct de vedere intelectual, când s-au ridicat nume precum Mircea Eliade, Emil Cioran și alții, când România a ajuns să fie respectată la nivel internațional datorită numelor precum Brătianu. Avem de-a face cu o Românie care se integrează ușor în peisajul european al mijlocului secolului XX, care încearcă să se alinieze curentelor și tendințelor vremii, însă în care populația majoritară, oamenii simpli, erau de regulă uitați, sau erau victima procesului greoi de modernizare și al birocrației.

Continuarea →

Valul revoluționar din 1848 începe la Paris unde cererea de drepturi și libertăți au dus până la căderea lui Ludovic Filip de Orleans și la proclamarea Republicii. Ulterior, mișcările revoluționare se extind și la Viena, Budapesta, dar și în statele germane. Tot la Paris remarcăm și o prezență românească, Nicolae Bălcescu convocând o întâlnire ce avea ca scop schițarea unui program de revendicări ce urma să declanșeze simultan o revoluție, atât în Țara Românească, cât și în Moldova.[1]

Cu toate că în Moldova mișcările revoluționare au început separat față de cele din Țara Românească, ideile proiectului de creare a unui stat pan-românesc nu sunt anulate, ba chiar sunt susținute atât de revoluționarii moldoveni, cât și de cei din Transilvania. Intelectualitatea de la 1848 a reușit să vadă în țările occidentale un sistem politic demn de aplicat în spațiul românesc, fiind totodată conștienți de diferențele foarte mari dintre Europa Occidentală și principate, acest fapt îndemnându-i și mai mult la o mișcare radicală și la dorința de a înfăptui reforme imediate.

În afară de intelectualitate, sentimentul revoluționar reușise să cuprindă toate clasele sociale din principate. Boierimea nu era mulțumită de conducerea arbitrară a domnitorilor, dorind participarea mai profundă la actele guvernării, clasa de mijloc era nemulțumită de taxele mari plătite și dorind și ea putere politică, în timp ce țărănimea era din ce în ce mai nemulțumită de îndatoririle și obligațiile față de moșieri.[2]

Întrucât cele trei mișcări revoluționare au avut un caracter unitar prin programe, mulți istorici le consideră ca fiind o singură revoluție ce avea scopuri comune: realizarea unui stat românesc unitar, acordarea diverselor drepturi și libertăți democratice, independența față de puterile străine, etc. Spre deosebire de caracterul moderat deținut de revoluția din Moldova, revoluția din Țara Românească s-a remarcat prin ample mișcări care au durat trei luni ce a determinat necesitatea intervenției armate străine pentru înăbușirea sa.

În Țara Românească avem de-a face cu o revoluție a boierilor intelectuali de orientare liberală. În luna martie a anului 1848, personalități precum C. A. Rosetti și Ion Ghica realizează un comitet revoluționar ce pregătea o revoluție armată. Punctul de plecare al revoluției din Țara Românească a fost reprezentat de citirea, la 9 iunie 1848, la Islaz, de către Ion Heliade Rădulescu, a proclamației ce conținea programul revoluției. Proclamația se baza pe două elemente răspândite în gândirea politică a vremii, chiar din secolul al XVIII-lea, conform cărora apartenența la națiunea română ținea strict de etnia individuală, și nu de statutul social al fiecăruia, iar Țara Românească beneficia, printr-un tratat internațional, de păstrarea suveranității și independenței. [3]

Din punct de vedere al politicii externe, revoluționarii doreau respectarea tratatelor cu Imperiul Otoman, însă doreau renunțarea la protectoratul rusesc și la guvernarea prin cadrul Regulamentelor Organice.

Pe plan intern, se promova egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, votul universal, libertatea presei, cuvântului și întrunirilor, învățământ gratuit și egal pentru toți cetățenii, desființarea rangurilor și titlurilor nobiliare, alegerea liberă a domnitorilor pe o perioadă limitată la 5 ani pe baza votului universal.[4]

Remarcăm, prin aceasta, promovarea de către revoluționarii români a valorilor liberale europene, prin creșterea rolului cetățenilor în chestiunile de ordin public, prin înființarea unor instituții sau reformarea celor deja existente încât să fie mai adecvate unui popor liber ce beneficia de drepturi și libertăți individuale. Mai putem remarca și inspirația revoluționarilor români în ideile întâlnite în Occident, dar și existența în prealabil a acestor idei în spațiul românesc încă din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Revoluționarilor aflați în Țara Românească li s-au alăturat și cei veniți de la Paris, printre care îi amintim pe Nicolae Bălcescu, frații Dumitru și Ion Brătianu, frații Golescu, ce se vor reuni într-un Comitet Revoluționar în cadrul căruia se va propune declanșarea revoluției în data de 11 aprilie, adică în ziua de Paști, motivul coincidenței între cele două evenimente fiind evidențierea caracterului pașnic al manifestației[5]

În contextul declanșării Adunării de la Blaj, remarcăm politica de izolare a Țării Românești abordată de către domnitorul Gheorghe Bibescu prin paza mai atentă a granițelor, interzicerea circulației ziarelor ce veneau de la Brașov, ba chiar autoritățile române de la București au refuzat eliberarea unui pașaport cu drept de trecere în Transilvania pe numele lui Nicolae Bălcescu. Între timp, Ion Ghica și Nicolae Bălcescu ofereau recomandări revoluționarilor români din Transilvania referitor la parcursul revoluției, la colaborarea cu maghiarii în schimbul recunoașterii națiunii române și a oferirii de libertăți și drepturi cetățenești românilor. [6]

Începutul revoluției de la 1848 din Țara Românească a fost dat la data de 11 iunie în București, când străzile erau pline de oameni și copii ale Proclamației de la Islaz. Ceea ce este și mai surprinzător este comportamentul domnitorului Gheorghe Bibescu care, spre deosebire de omologul său moldovean, acesta nu va recurge la represiune, ci va semna Proclamația de la Islaz ce va servi drept constituție pentru următoarele luni, însă după două zile va abdica și se va retrage la Brașov, puterea fiind preluată de tinerii revoluționari care vor forma un guvern provizoriu. [7]

Noul guvern provizoriu va încerca reformarea țării prin crearea de instituții noi, a unei armate naționale sub conducerea generalului Gheorghe Magheru, a încercat abordarea problemei agrare, fără reușite atât din cauza divergențelor dintre conservatori și liberali, dar și din cauza pericolului ca o reformă agrară să nu ducă țara într-o catastrofă economică, a încercat organizarea unor alegeri libere în urma cărora să se realizeze o adunare constituantă ce avea să redacteze un nou text cu caracter constituțional ce avea să înlocuiască Regulamentul Organic. Intervenția militară străină va pune capăt însă acestor tentative de creare a unei noi legi fundamentale pentru Țara Românească. [8]

Remarcând pericolul unei invazii rusești, guvernul provizoriu a încercat să obțină sprijin francez și englez, fără niciun rezultat însă, armatele rusească și otomană vor ocupa Țara Românească și o vor delimita în două zone de ocupație, inclusiv Bucureștiul fiind împărțit în două. Ocupația militară străină avea să dureze până la semnarea convenției de la Balta Liman din 1849. [9]

Revoluția din Țara Românească avea să fie cea cu caracterul cel mai radical dintre cele trei mișcări revoluționare manifestate în spațiul românesc. Dacă cea din Moldova avea să fie înăbușită înainte de începerea propriu-zisă, limitându-se doar la niște proclamații, cea din Transilvania transformându-se în luptă contra dominației maghiare, cea din Țara Românească avea să fie singura revoluție veritabilă ce s-a concretizat prin abdicarea domnitorului și constituirea unui nou guvern revoluționar, elementele cele mai caracteristice unei revoluții veritabile, cu toate că acestea au fost spulberate odată cu intervenția și ocupația străină.

Cu toate că situația politică a regiunilor românești populate de români în care s-au manifestat revoluțiile de la 1848 au generat o evoluție distinctă, remarcăm existența mai multor elemente comune ale mișcărilor revoluționare din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Primul element comun pe care îl putem remarca este chiar participarea diverselor personalități la mai multe momente revoluționare. Spre exemplificare amintim participarea revoluționarilor moldoveni exilați, precum Mihail Kogălniceanu, la evenimentele de la Cernăuți sau la cele de la Blaj, sau încercarea lui Nicolae Bălcescu de a participa la revoluția din Transilvania și respingerea dreptului de a trece granița de către guvernul condus de Bibescu, ulterior încercarea lui Bălcescu de a reconcilia taberele română și maghiară, conduse de Avram Iancu și respectiv Lajos Kossuth în scopul salvării mișcării revoluționare românești ce risca să cadă pradă eșecului.

Un alt element foarte important ce îi fac pe mulți istorici să considere mișcările revoluționare din regiunile românești ca fiind, de fapt, una singură, este dat de similitudinea pe care o regăsim în cadrul programelor realizate în contextul momentului 1848. Deși situația românilor era diferită, aceștia cereau în toate regiunile românești o reprezentare în cadrul legislativ al statului, libertate individuală, libertatea tiparului, etc.

De remarcat este caracterul Petițiunii Naționale de la Blaj. Remarcăm aici că, toate cele 16 puncte ale petițiunii încep cu aceeași formulare, și anume în numele propriu de „Națiunea română”. Remarcăm aici dorința poporului român de a se simți recunoscut în cadrul Imperiului Habsburgic sau a unei posibile Ungarii Mari ce se prefigura la momentul revoluției din 1848.

Așadar, putem considera mișcările revoluționare de la 1848 din spațiul românesc ca făcând parte dintr-o singură revoluție, iar caracterul distinct al manifestațiilor fiind dat doar de natura politică în care se aflau principatele române la momentul 1848, statut care a generat însăși revoluția, elita românească fiind revoltată față de protectoratul rusesc în mod special, dar și de intențiile Ungariei de a integra în granițele sale Transilvania.

Remarcăm și o atitudine a revoluționarilor diferită față de puterile ce dominau politicul statelor românești, astfel, dacă în Moldova și în Țara Românească revoluționarii preferau păstrarea relațiilor cu Imperiul Otoman și doreau îndepărtarea protectoratului rusesc, în Transilvania avem de-a face cu preferarea influenței habsburgice în detrimentul celei maghiare. Observăm astfel cum elita politică a încercat apropierea de un anumit pol de putere în vederea obținerii cerințelor pe care le-au enunțat în jurul momentului 1848.

Continuarea →

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat declanșarea unui conflict nemaiîntâlnit până la acel moment în lume, denumit Războiul Rece. Acest conflict s-a diferențiat de toate conflictele existente până atunci pe suprafața pământului. Un conflict care s-a remarcat prin înarmarea excesivă a celor două mari puteri, înarmare care, în loc să pregătească un nou război, a asigurat pacea. Se formează astfel două axe:

1. est-vest, reprezentată de Uniunea Sovietică și sateliții săi cu suveranitate limitată pe de-o parte, Statele Unite ale Americii și aliații săi care aveau nevoie indispensabilă de protecția Statelor Unite, aceasta formând o umbrelă de securitate
2. nord-sud, și anume țările dezvoltate, respectiv țările în curs de dezvoltare.

Alianța este principala soluție de rezervă după ce planurile americane pentru perioada postbelică au eșuat, reorganizarea lumii în jurul Organizației Națiunilor Unite fiind obstrucționată de Uniunea Sovietică[1]. În urma Blocadei Berlinului și a loviturii de la Praga, ia naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Deși se invocau baze democratice, această alianță a fost formată strict cu scopul de a se apăra, acest lucru fiind demonstrat de aderarea Portugaliei la alianță, deși nu era un stat democratic la momentul respectiv. În replică, în 1955, la propunerile lui Nichita Hrușciov, se semnează Tratatul de la Varșovia, ce regrupa statele satelit ale Uniunii Sovietice, scopul principal al acestuia fiind, de fapt, justificarea continuării prezenței trupelor sovietice pe teritoriul statelor sovietizate.

Orice doctrină politică este condiționată de societatea în care se dorește a fi implementată. Așadar, reprezintă un sistem de credințe concretizate sub aspectul unor idei care sunt corelate cu anumite interese ale grupului social căruia i se adresează, contribuind în acest fel la realizarea conștiinței politice[2]. În perioada interbelică a apărut o nouă formă de organizare social-politică numită totalitarism. Acesta a cunoscut forme diverse: bolșevismul în Rusia (1917), fascismul în Italia (1922) și nazismul/național-socialismul în Germania(1933).

Evenimentele care au favorizat instaurarea regimului bolșevic in Rusia sunt reprezentative in ansamblu pentru fenomenologia caracteristica implementării regimurilor de tip totalitar: schimbarea fiind generata de starea de nemulțumire profunda din rândul populației in ceea ce privește orânduirea politica existenta. Instaurarea regimurilor totalitare in Europa a fost astfel favorizata de situația de la sfârșitul Primului Război Mondial.

In cazul Rusiei ostilitatea fata de regimul țarist a fost determinata de consecințele nefaste, din rândul populației, datorate efortului prelungit de război: “pământul a rămas necultivat”, “orașele au suferit de foame”[3]. Aceasta realitatea sociala își are rădăcinile in nivelul insuficient de dezvoltare din anul 1914 care nu corespunde cu nevoile pe care le implica un război industrial de lunga durata. In acest context Nicolae al II-lea a abdicat iar puterea a fost preluata de un Guvern provizoriu- Comitetul Executiv al Dumei [4].

Tezele din aprilie lansate de către Lenin, șeful aripii revoluționare al Partidului Muncitoresc Social-Democrat, se pretează pe revendicările principale ale poporului rus: semănarea imediata a păcii, trecerea pământului moșierilor in folosința țăranilor, dreptul popoarelor la autodeterminare pana la despărțirea de statul rus[5]. Acest lucru a permis ascensiunea rapida a Partidului Bolșevic încununată cu acapararea puterii de către comuniștii radicali printr-o lovitura de stat organizata la 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917. Una din primele masuri adoptata  de noul regim a fost ieșirea Rusiei din război prin semnarea păcii separate de la Brest Litovsk, ceea ce a eliminat principala construcție generala la nivel cognitiv, care clasa războiul drept principalul vinovat pentru starea economica precare[6].

In plan ideologic influenta ideilor lui Karl Marx si Frederich Hegel se regăsește in mod covârșitor in modelul de stat socialist impus de noile realități politice din Rusia. Un prim element fundamental pentru absolutizarea întregii sfere a puterii politice li constituie afirmarea existentei unei lupte permanente intre clase, care trebuie reprimata pentru a ajunge la egalitate sociala. Pe acest palier întreaga istorie o omenirii este perceputa drept rezultatul unei confruntări intre asupriți si asupritori, in calitate de reprezentanți ai unei clase sociale: “istoria tuturor societăților de pana azi este istoria luptelor de clasa”[7], in contrapondere conceptul războiului dintre națiuni este negat. In aceasta construcție interesul clasei dominante a unei națiuni primează, fiind transformat in cauza războaielor naționale.

Doctrina politica conturata in jurul intereselor de clasa este alimentata prin amplificarea modurilor de asuprire in condițiile specifice societății moderne, care astfel a contribuit la susținerea antagonismelor de clasa. Scindarea societății in doua clase conturate antitetic-burghezia, proprietarii mijloacelor de producție si proletariatul, muncitori salariați ce își vând forța de munca- devine o emblema pentru societatea comunista. Dezvoltarea capitalismului a condus la eliminarea celorlalte clase, la care se adaugă creșterea sărăciei in rândul proletariatului, fapt ce a obligat proletariatul sa se revolte. Aceasta revolta sociala are scopul declarat de a favoriza  realizarea unei societăți fără clase, in condițiile existentei unei singure categorii sociale.

Interesul unei clase este cel care favorizează puterea sau prosperitatea ei, ceea ce induce procesul de determinare dintre clase: “putem cumpăra un grad mai înalt de libertate numai cu prețul înrobirii altor oameni, al scindării omenirii in clase”[8]. Așadar conform teorie marxiste libertatea poate fi obținuta doar prin subjugarea altor oameni, coborați astfel la statutul de sclavi. In acest mecanism asupritorii trebuie sa lupte pentru a-și menține libertatea ceea ce ii condiționează sa se raporteze in permanenta la situația lor de clasa. Aceasta rețea sociala este definita de către Marx ca fiind cea care creează conștiința umana: “nu cunoștința oamenilor le determina existenta ci, dimpotrivă, existenta lor sociala le determina conștiința.”[9].

Relațiile antagonice in care clasele sunt obligate sa se implice, fiind așadar independente de voința individului, formează conform teoriei marxiste structura economica a societății- “un uriaș amalgam in care cetățenii sunt prinși si striviți”[10]. Acest sistem social ii deposedează pe indivizi de posibilitatea de a acționa deoarece nu funcționează după coordonate raționale astfel ca nu putem impune sistemului social interesele noastre: dimpotrivă sistemul social determina acțiunile dominatorului si ale dominatului si modul lor de gândire. Odată aduse in lumina aceste elemente caracteristice, decurge necesitatea schimbării de tip revoluționar pe a cărei coordonate este formulata ideologia marxista.

Clasa muncitoare este susținuta de către comuniști pentru a se afirma în fiecare stat în care orânduirea socială și politică existentă subjuga interesele acesteia. In acest scop “comuniștii sprijină pretutindeni orice mișcare revoluționară” care contribuie la sporirea forței clasei proletare prin solidaritate. Revoluția este ideea centrala folosita drept mecanism de implementare a ideologiei comuniste, in vederea reformării societății. Multiplicarea proletarilor datorita conștiinței de clasa in afara granițelor își regăsește impulsul in indemnul Partidului Comunist din Rusia, “Proletari din toate tarile, uniți-va!”[11]. Aceasta acțiune va permite “ridicarea proletariatului la rangul de clasa dominanta”[12] și desființarea burgheziei, identificata drept principalul dușman a egalității sociale. Așadar comuniștii susțin interesele proletariatului din toate tarile, independente de naționalitate. Totodată Marx susține ca adevărata cauza a  împărțirii sociale in clase antagoniste este proprietatea privata iar din acest motiv ea trebuie desființata.

Pentru a se autodefini, marxismul realizează o expunere critică a concepțiilor socialiste, catalogate drept rivale: socialismul reacționar, socialismul conservator si socialismul critica utopic; acestea fiind încadrate ca antirevoluționare. Scopul acestui demers este legitimarea monopolului asupra mișcării revoluționare. In practica acest lucru s-a realizat prin redactarea celor “21 de condiții” ale Cominternului, care însemnau “de facto” subordonarea tuturor Partidelor Comuniste[13].

Proletariatul are misiunea istorica de a îngropa capitalismul, însă acest lucru va fi posibil doar in tarile cele mai dezvoltate prin adoptarea unor masuri[14]. La sfârșitul secolului al XIX-lea Vladimir I. Lenin a susținut ca este posibila instaurarea comunismului si într-o tara săraca cu condiția existentei unui puternic partid comunist. In statele neindustrializate, precum cele din Asia, Partidul Comunist trebuie sa colaboreze cu forțele naționaliste locale pentru a realiza o revoluție a muncitorilor.

Ideologia comunistă, asemeni tuturor ideologiilor totalitare își propune eliberarea individului de el însuși si crearea unui om nou care sa se potrivească cu ideea despre stat dezirabila si din acest motiv impusa de către ansamblu de guvernare. Din aceasta perspectiva supremația statului asupra societăți asigura libertatea individului. Revoluția trebuie sa conducă la dispariția ideilor si implicit a “adevărurilor eterne, ca libertate, egalitate”, deoarece ideile preponderente într-o epoca istorica au fost întotdeauna “ideile clasei dominante”[15]. Astfel că marxismul neaga istoria deși o folosește, “contrazice toata dezvoltarea istorica de pana acum”[16].

Instrumentul fundamental ce a stat la baza implementării demersului ideologic a fost partidul unic -Partidul Comunist al Uniunii Sovietice- considerat vârful de lance a întregii mișcări muncitorești. Existenta unui partid unic a permis concentrarea controlului asupra mijloacelor de persuasiune (propaganda realizata si prin educație) si de coerciție. Așadar s-a produs o reformare a statului pentru a deține controlul asupra acestor modalități de impunere a ideologiei, dar si o reformare a societății prin aplicarea adevărului unic, la nivel individual si cotidian. Partidul Comunist din Uniunea Sovietica a luat inițiativa formarii Internaționalei a III-a Comunista, cu sediul la Moscova, care reunea toate Partidele Comuniste la nivel global[17]. Comintern-ul se transforma intr-un instrument al politicii externe sovietice.

De impunerea unei ideologii se leagă strâns și realizarea unei propagande menită să ușureze calea de ascensiune a liderului, în perspectiva obținerii unor implementări cât mai durabile, în rândul maselor, a ideilor promovate de Partidul Comunist. In același scop au fost construite si o serie de mituri fondatoare, folosite ca motivații ale propagandei politice.

Un exemplu relevant care ilustrează aplicarea credințelor în practica politică și totodată determinarea și angajamentul pentru cauza anticipata este dat de modul in care s-a impus marxism-leninismul si apoi stalinismul in Uniunea Sovietica.

Continuarea →

În secolul al XIX-lea, toate statele din zona balcanică au probleme în a încheia acorduri comerciale cu diverse state, acestea având un deficit mare de credibilitate întrucât, după obținerea independenței de stat, aceste state nu aveau o structură administrativă dezvoltată, iar nici despre sistemul economic nu se poate spune că ar fi fost foarte bine articulat și adaptat nevoilor perioadei. Evident, în această situație se regăsește și România care inițial a fost într-un izolaționism politic și economic, întrucât aceasta nu avea o atractivitate din niciun punct de vedere.

Astfel, după ce România își proclamă independența, semnează două acorduri comerciale importante cu Austro-Ungaria și cu Rusia. La acestea două se adaugă și încheierea unor convenții comerciale cu state precum Elveția, Anglia, Italia, Olanda și Belgia. Din aceste tratate și convenții comerciale putem remarca faptul că exportul realizat de România consta în mare în produse alimentare (agricole și animale) și materii prime, în timp ce importul era reprezentat de mărfurile fabricate[1]. Putem deduce cu ușurință de aici că România avea un deficit în privința tehnologiei, producția fiind similară secolelor trecute, lipsind fabricile care să producă mărfuri fabricate.

Acordul comercial semnat de noul stat românesc cu statul austro-ungar a intrat în vigoare la 1 iunie 1876 și, întrucât a fost primul acord de acest gen, a folosit drept etalon pentru toate celelalte acorduri semnate ulterior de România. În ciuda avantajelor precum clauza națiunii celei mai favorizate (scutirea de taxe vamale pentru o serie de produse precum minereuri, cărbune, fier, lemn, oțel, obiecte de artă sau mașini agricole), aplicarea acestei convenții s-a dovedit a fi mai puțin benefică pentru România, întrucât piața românească a fost invadată de produse austro-ungare de o mai bună calitate și la un preț mai accesibil, România intrând într-o criză economică. Pe lângă acest aspect, Austro-Ungaria a evitat să cumpere produsele românești, chiar făcând concurență cu România pe produse, precum lemnul sau produsele alcoolice[2].

Exportul României era reprezentat de 34% din totalul producției, iar în perioada cuprinsă între 1877 și 1881, din exporturile românești de vite, 71% aveau ca destinație Austro-Ungaria, iar din cele de porci, 96% aveau aceeași destinație. Putem remarca faptul că România era dependentă de exporturile către Austro-Ungaria, deoarece în 1879 autoritățile austro-ungare vor dubla taxele pentru vitele importate din România, însă autoritățile românești nu vor lua nicio măsură pentru a răspunde gestului austro-ungar[3].

După această măsură, Austro-Ungaria va interzice complet importurile de vite provenite din Bulgaria, Serbia și România, invocând ca motiv este o epidemie de pestă bovină, deși epidemia era prezentă în România doar în 7 cătune[4]. Însă această situație va afecta nu doar exportul românesc de vite spre Austro-Ungaria, ci și cel de porci, întrucât Austro-Ungaria va impune interdicții și la exportul de porci din România[5]. Relațiile economice dintre cele două state s-au deteriorat și mai tare, întrucât în 1882, Austro-Ungaria a sporit taxele vamale și pentru grânele ce erau importate din România.

Pentru a ieși din izolarea politico-diplomatică, România va încheia și un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria în 1883. În ciuda încheierii acestui tratat, relațiile economice dintre cele două state nu se remediaseră. Deși la prima vedere, putem spune că România a fost cea avantajată din moment ce acum avea aliați puternici, avantajul net a fost tot pentru Germania. Fiind o țară industrializată, avea nevoie de piețe noi de desfacere, iar România a fost exact ceea ce avea nevoie[6].

Putem remarca păstrarea tensiunilor economice dintre cele două state, România și Austro-Ungaria, întrucât între 1882-1884, România nu a putut să exporte vin în Austro-Ungaria. De asemenea, România a avut probleme și în exportul de animale mici, nu doar de porci și vite, Austro-Ungaria acceptând importurile din România de animale mici doar în funcție de știrile privitoare la starea de sănătate a acestora. La aceste aspecte se adaugă, așa cum am mai amintit anterior, și mărirea tarifelor pentru grâne.

Deoarece convenția încheiată cu Austro-Ungaria a fost grav și repetat încălcată, vor avea loc discuții între cele două părți, rezultatul fiind declanșarea unui război vamal până în 1893.

Convenția dintre România și Austro-Ungaria fusese încheiată pe o perioadă de 10 ani. Așadar, remarcăm apropierea termenului de expirare a acesteia. Au avut astfel loc discuții pentru o reînnoire. Evident, având în vedere eșecul acestei convenții, părerile au fost împărțite. Deși politicieni români și cei unguri nu doreau prelungirea ei, cei austrieci erau interesați de o reînnoire. Au fost dispute inclusiv privitoare la locația întrevederilor, dacă aceasta să fie Viena sau București. Tratativele au eșuat însă, de la 1 iunie 1886 toate mărfurile venite din România fiind taxate cu 30%. Astfel, Austro-Ungaria lovea România la toate sectoarele economice ale acesteia. Ca răspuns, România va adopta și ea măsuri similare pentru o gamă largă de produse venite din Austro-Ungaria.

Astfel, dacă România exporta între 1881 și 1885 animale și produse din animale în valoare de 18.860 lei, între 1886 și 1890 acestea vor scădea la 2200 lei. Se va diminua exportul de aproape 9 ori. De asemenea, în privința exportului de cereale constatăm o diminuare de la 48.800 lei între 1881 și 1885 la 6700 lei între 1886 și 1890. Totodată, aceeași situație se regăsește și în privința importurilor, unde ponderea a scăzut de la 46,6% la 19,4%[7].

Războiul vamal dintre cele două state le va afecta în final pe ambele. Piața de desfacere din România este distrusă, iar exportul românesc se deplasează de pe piața austro-ungară spre cea germană, britanică, belgiană, franceză, italiană sau chiar rusă[8].

Marea Britanie fusese interesată de comerțul cu România chiar înainte ca România să își obțină independența, iar între 1880 și 1890, aceasta va deveni principalul destinatar al exporturilor românești de grâne. Achizițiile britanice de grâne văr ajunge chiar la 57% din totalul grânelor pe care le exporta România[9].

Cum am precizat și mai sus, războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria va înceta în 1893. Se va reveni la schimburi comerciale între cele două state, însă Austro-Ungaria nu va mai reprezenta același lucru pe care îl reprezenta în perioada de funcționalitate a convenției comerciale dintre cele două state.

La sfârșitul anului 1893 se semnează în sfârșit o nouă convenție între Austro-Ungaria și România la București. Aceasta avea 9 articole, completate de un articol adițional și un protocol final. Printre prevederi amintim reintroducerea statului de națiune cea mai favorizată sau interzicerea prohibirii importurilor sau a tranzitului mărfurilor[10].

În anii de dinaintea Primului Război Mondial, 12% dintre exporturile românești erau cu destinația Austro-Ungaria[11].

De cealaltă parte, România a avut relații comerciale importante și cu Germania. De altfel, relațiile dintre România și Germania au fost dezvoltate pe toate planurile. Cele două state vor încheia o convenție comercială în 1881 și vor avea ulterior loc discuții între 1886 și 1887 pentru încheierea unui tratat suplimentar. Convenția din 1881 era încheiată tot pe 10 ani, pe modelul Austro-Ungar.

În privința tarifului convențional româno-german acesta conținea și o serie de prevederi pe care guvernul român  le-a inclus mai apoi în 1886 în programul de încurajare a industriei naționale. Guvernul german a văzut în existența acestor articole o oportunitate pentru a acapara o parte însemnată a pieței românești. Convenția comercială modificată intră în vigoare din 17 februarie 1887[12].

Totuși, relațiile comerciale dintre România și Germania nu vor continua în aceeași linie. După încetarea convenției comerciale dintre cele două state în 1891, guvernul de la București a acceptat un nou tarif autonom, tarif pe care Germania va refuza să îl recunoască, impunând mărfurilor provenite din România un tarif general. Se desființează astfel privilegiile acordate României. Acest tarif general care nu favoriza deloc România ar fi avut un efect de a retrage marfa românească de pe piața germană, astfel România observând un front comun între Austro-Ungaria și Germania.

Întrucât România era în plin război vamal cu Austro-Ungaria, aceasta va acorda mai multe concesii Germaniei, pentru a nu se izola complet din punct de vedere economic.

După lungi tratative, se reușește încheierea unei noi convenții cu Germania, fiind încheiată, de asemenea, pe baza principiilor națiunii celei mai privilegiate. Noua convenție cuprindea 21 de capitole și era încheiată tot pe o perioadă de 10 ani. Convenția prevedea ca germanii să acorde reduceri pentru comerțul extern român.

În primii ani de la independență, între 1881 și 1885, România va fi dependentă de Austro-Ungaria. Practic importurile vor fi de 46% din total, iar exporturile de 34%, în timp ce importurile din Germania vor fi doar de 13%. Între 1886 și 1890 însă, importurile din Austro-Ungaria vor fi doar de 18,15%, în timp ce exporturile vor reprezenta numai 7,17% din totalul exporturilor. În aceeași perioadă, importurile din Germania vor reprezenta 28,09 din totalul importurilor, vreme ce exporturile spre Germania vor fi de 14,1% din total.

Între 1891 și 1895 remarcăm cum încep să se remedieze interacțiunile comerciale dintre România și Austro-Ungaria, importul din Austro-Ungaria fiind de 23,90%, iar exportul pe piața austro-ungară de 11,88%. În aceeași perioadă, importul din Germania era de 28,80, la o valoare aproximativ egală cu perioada 1886-1890, iar exportul era de 18,75% din valoarea totală a exporturilor realizate de România.

Între 1896 și 1900 avem de-a face cu o creștere a importurilor de marfă de proveniență austro-ungară, la 28,37%, în timp ce exporturile erau reprezentate de 20,37% din totalul exporturilor realizate de România. De asemenea, remarcăm o continuitate la importurile de marfă din Germania, acestea reprezentând 27,67% din totalul importurilor realizate de România, iar exporturile se diminuează la doar 5,15% din exporturile totale ale României.

Remarcăm faptul că în anii 1891 și 1990, importurile realizate de România sunt în mare parte de proveniență germanică, peste 50% fiind din Germania și Austro-Ungaria, asta arătând clar apropierea României de Puterile Centrale, nu doar din punct de vedere militar, cât și economic.

În perioada 1900 și 1910, 6,94% dintre exporturile României s-au îndreptat către Germania, în vreme ce 12% aveau ca destinație Austro-Ungaria. Totuși, dacă luăm în calcul toate datele statistice din perioada 1880-1910, Germania se află pe primul loc atât la importuri, cât și la exporturi.

Așadar, putem considera că relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria reprezintă un punct esențial și indispensabil pentru România în acea perioadă, România fiind practic dependentă de importurile și exporturile realizate între aceasta și Austro-Ungaria, respectiv Germania. Putem remarca cu ușurință impactul negativ deținut de războiul vamal și de restricțiile pe care Austro-Ungaria le-a impus asupra României, România încercând să conserve relațiile cu Germania mai degrabă decât să semneze noi tratate cu alte state.

Continuarea →