Mustafa Kemal Atatürk s-a născut în 1881 în Salonic, Grecia (astăzi). Chiar dacă nu se știe cu exactitate data când acesta s-a născut, la nașterea sa utilizându-se în cadrul imperiului două calendare: Hijri și Rumî, Mustafa Kemal Atatürk s-a născut fără îndoială „la momentul potrivit”. Surprinzător, chiar el va fi cel care va introduce câțiva ani mai târziu calendarul gregorian în statul pe care îl va fonda. Chiar dacă există mai multe teorii privitoare la data nașterii lui Mustafa Kemal Atatürk, mama sa îi povestea că acesta s-a născut într-o zi de primăvară, alegând o dată simbolică, cea de 19 mai. Destinul său pare a fi fost stabilit dinainte dacă privim la coincidența debutului „Războiului de Independență” al Turciei tot într-o zi de 19 mai, ce-i drept cu 38 de ani mai târziu, însă sub coordonarea sa.

Copilăria și tinerețea lui Mustafa Kemal

Indiferent de anotimp, „independența” Turciei nu se prefigura în momentul nașterii lui Mustafa Kemal Atatürk în 1881, deși Imperiul Otoman se confrunta cu grave probleme interne dobândite în urma refuzului conducerii de reformare, dar și a revoltelor naționaliste tot mai dese. Imperiul Otoman însă era încă stăpân pe o parte a Balcanilor, Orientul Mijlociu, Peninsula Arabă și Nordul Africii. Acesta este motivul pentru care singura variantă de reformare la momentul respectiv era transformarea imperiului într-o monarhie constituțională, nicidecum dizolvarea acestuia care ar fi dus la formarea mai multor state suverane, inclusiv Turcia. Astfel, Turcia își va obține independența mai mult de nevoie decât de bunăvoie.

Despre Mustafa Kemal se știe că încă din copilărie faptul că prefera singurătatea și independența, devenind treptat un tânăr introspectiv, fiind totodată energic și impulsiv. Chiar dacă mama sa își dorise ca Mustafa să aibă o educație religioasă, la scurt timp după ce a urmat cursurile unei școli religioase tradiționale a fost transferat la o școală privată mai modernă. Această decizie a avut un efect important pentru Mustafa Kemal care va fi atras de spiritul contemporan. După o scurtă perioadă petrecută în afara Salonicului cauzată de moartea tatălui său, Mustafa este trimis înapoi de mama sa la o școală pregătitoare de stat din Salonic. Atras de uniformele militare, Mustafa urmează însă Școala Militară din Salonic. Aici își va dobândi Mustafa al doilea nume, profesorul său de matematică obișnuind să-i spună Kemal, care în turcă înseamnă perfecțiune.

În 1896, Mustafa Kemal termină gimnaziul și continuă studiile la liceul militar din Monastir. Această etapă va contribui la inițierea acestuia în filozofie și politică, dar îl va influența și prin faptul că regiunea era puternic afectată de valul revoluționar.

Pasiunea sa pentru literatura revoluționară va continua și după terminarea liceului, când a fost admis la Colegiul de Război din Istanbul. Aici va fi atras de lucrările iluminiștilor precum Voltaire, Montesquieu sau Rousseau, care îl vor inspira pe Mustafa Kemal să reformeze statul turc pe care acesta îl va conduce ulterior. După finalizarea colegiului, Mustafa Kemal își va continua studiile la Academia Militară din Istanbul, unde astăzi își are sediul chiar Universitatea din Istanbul. Aici va forma cu alți prieteni un grup în care discutau despre abuzurile politice din imperiu, însă grupul a fost desființat la aflarea autorităților. Chiar dacă va absolvi ca șef de promoție, implicarea sa în acest grup îl va încadra pe Mustafa Kemal în Armata a Cincea desfășurată în Damasc, unde trebuia sa reprime răscoala unei secte islamice. Chiar dacă prima bătălie adevărată îl va încânta pe Mustafa, acesta va fi totuși dezamăgit de moralul scăzut al soldaților. Mai mult, inamici erau luptători de guerilă, iar armata nu era pregătită pentru un astfel de război.

Patrie și Libertate

Sultanul Abdul Hamid al II-lea a ajuns la putere cu condiția să creeze din Imperiul Otoman o monarhie absolută. După numai doi ani însă, acesta va dizolva parlamentul conferindu-și puteri depline. La toate acestea se adaugă datoriile imense avute de imperiu băncilor europene și amenințarea invaziilor străine care-l vor face pe Abdul Hamid al II-lea să fie foarte nepopular în imperiu. În 1905 chiar a scăpat ca printr-o minune dintr-o tentativă de asasinat îndreptată împotriva sa. Această stare de fapt a creat premisele creării a numeroase societăți revoluționare, printre care și „Patrie și Libertate”, din care făcea parte chiar Mustafa Kemal. Societatea revoluționară nu-i va satisface însă dorințele, acesta dorind să se afle în centrul mișcărilor revoluționare, cel mai probabil să se întoarcă în Balcani, ceea ce se va întâmpla în 1907 datorită promovării sale la gradul de căpitan.

Comitetul pentru Uniune și Progres

Situația se schimbase radical în Monastir în anii petrecuți de Mustafa Kemal pe alte meleaguri ale vastului imperiu. Revoluția nu mai era purtată anarhic de unii elevi militari vrăjiți de parfumul occidentului. În 1906 chiar este fondat Comitetul pentru Uniune și Progres de către Buhattin Sakir, fiind o entitate politică destul de puternică, însă nefiind unitară. Din comitet făceau parte mai multe grupări printre care și cele cunoscute sub numele de „junii turci”. Mustafa Kemal se va alătura și el acestei organizații, probabil și influențat de faptul că la momentul respectiv era condusă de fostul său coleg de clasă Enver Bey, însă ulterior va fi dezamăgit de utopismul organizației. Din cauza opiniilor divergente, Mustafa Kemal va fi marginalizat, însă nefiind afectat de acest lucru deoarece credea că mișcarea se va dezmembra. Însă evenimentele următoare vor arăta că acest lucru nu a fost tocmai cum prezisese Mustafa.

Revoluția junilor turci

Îngrijorat de deconspirarea mișcărilor sale antiguvernamentale, Ahmed Nizayi, un tânăr ofițer urmat de peste 200 de simpatizanți, s-a ridicat cerând aplicarea Constituției. Enver Bey îl va urma la scurt timp și împreuna cu trupele sale au pornit spre capitală. Cum era și firesc, sultanul a trimis trupe militare pentru a înăbuși revoltele. După ce primele două divizii au dezertat, sultanul va accepta aplicarea prevederilor constituționale, însă Comitetului pentru Uniune și progres îi va fi imposibil să ocupe un număr important în Adunarea legislativă din cauza divizării interne a organizației. În 1909 sultanul va încerca să dea o lovitură de stat, însă CUP va trimite către capitală trupe staționate în Balcani, printre ele aflându-se și Mustafa Kemal în calitatea de șef de stat major al operațiunii. Mișcarea sultanului va fi însă în defavoarea sa, CUP regrupându-se și redevenind o forță puternică.

Războaiele balcanice

Perioada imediat următoare restaurării guvernului constituțional a fost marcată de prăbușirea Imperiului Otoman care s-a concretizat prin atacurile străine, dar și prin manifestarea popoarelor dominate. Pe când imperiul era atacat de Italia, Mustafa Kemal nu a ezitat să apere imperiul, fiind comandant al armatei la Derna. Chiar dacă respinge atacul cu succes, în celelalte zone ale imperiului armata Italiei va avea victorii importante.

Pe fondul slăbirii Imperiului Otoman după războiul cu Italia, statele balcanice pornesc și ele ofensiva contra Imperiului Otoman. Mustafa Kemal va participa și la primul război balcanic luptând împotriva armatei bulgare. Armatele din Balcani erau prea puternice față de armata imperiului și astfel Imperiul Otoman va pierde aproape toate posesiunile din Balcani. Tratatul de la Londra din 1913 fiind nemulțumitor pentru nicio parte a generat premisele porniri celui de-al Doilea Război Balcanic, Mustafa Kemal participând și de data aceasta cu trupe la Galliopoli și Bolayirm, recuperând Dimetoka și Edirne.

Enver Bey va participa și el la al Doilea Război Balcanic recucerind Adrianopolul, la întoarcere fiind numit pașă. Acest moment va însemna pentru Imperiul Otoman instaurarea unei dictaturi militare a lui Enver Pașa împreună cu Talat Pașa și Cemal Pașa. Cei trei vor conduce imperiul până la prăbușirea sa definitivă din 1920.

Primul Război Mondial

Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic s-au creat și premisele izbucnirii Primului Război Mondial. Enver Pașa îl va trimite pe Mustafa Kemal ca atașat militar în Bulgaria, în timp ce membrii CPU se împotriveau intrării în război a imperiului. De cealaltă parte, Anglia și Franța doreau și ele neimplicarea în război a Imperiului Otoman de partea Germaniei și Austriei. Inclusiv Mustafa Kemal era pentru neutralitate, însă Enver Pașa din poziția de ministru de război va semna un tratat de alianță cu Germania și astfel va implica Imperiul Otoman în Marele Război.

Dorind crearea unei rute de aprovizionare către Rusia, Winston Churchill a propus crearea unui nou front pentru a realiza ruta de aprovizionare prin Dardanele. După eșecul atacurilor navale, armatele aliate vor încerca ocuparea strâmtorii pe uscat. Mustafa Kemal din poziția sa de comandant al diviziei 19 a Armatei a V-a care era condusă de germanul Otto von Sanders, a reușit sa respingă ofensiva trupelor australiene si neo-zeelandeze. Mustafa Kemal a fost promovat la gradul de colonel. Acesta va continua să lupte în Edirne, fiind trimis ulterior în Caucaz la comanda corpului al șaisprezecelea al Armatei a Doua, fiind promovat la gradul de general de brigadă. Ca urmare a victoriilor obținute a fost desemnat comandant al Armatei a Doua, însă Enver Pașa îl va transfera în campaniile din Siria. În ciuda victoriilor sale, va fi nevoit să se retragă din cauza pierderilor suferite de celelalte țări membre ale Puterilor Centrale. La 30 octombrie 1918 se semnează Armistițiul de la Mudros care reprezenta sfârșitul Imperiului Otoman și predarea în fața puterilor aliate. Trupele Italiei, Franței și Angliei însă nu vor elibera zonele ocupate, încercând să dividă Imperiul Otoman. Sultanul Mehmed al IV-lea îl înlătura pe Enver Pașa de la ministerul de război și dizolva Comitetul Pentru Uniune și Progres, arestând o bună parte din conducerea acestuia. Starea de fapt l-a propulsat pe Mustafa Kemal într-o carieră politică de succes, acesta fiind respectat pentru neutralitatea sa politică și pentru statutul său de erou.

Mustafa Kemal preia conducerea

Ca urmare a atacurilor grecilor împotriva turcilor din 1919, primii nefiind mulțumiți de promisiunile teritoriale ale britanicilor, Mustafa Kemal ajunge în Samsun și alertează masele cu privire la pericolul grecesc. Acesta ia legătura si cu celelalte mișcări naționaliste, mare parte din Anatolia, si semnează circulara de la Amasya, primul document turcesc de independenta. Un Congres format din naționaliști se va reuni la Erzun si la Sivas, adoptându-se Pactul Național. Acesta prevedea apărarea teritoriilor musulmane populate de către turci si respingerea tuturor atacurilor si restricțiilor străine, dar si recuperarea strâmtorilor si a Istanbulului. Pactul va si aprobat de Parlament în 1920, iar aliații își vor întări pozițiile în capitala si vor dizolva Parlamentul. Mustafa Kemal preia conducerea țării, instaurează o Mare Adunare la Ankara și un guvern provizoriu. Succesul pe care îl va avea Mustafa Kemal este generat și de greșeala sultanului de a semna tratatul de la Sevres, Turcia pierzând Anatolia si Izmirul. Astfel începe Războiul Turc de Independență, Mustafa Kemal reușind să înfrângă trupele grecești și primind gradul de mareșal din partea Marii Adunări Naționale.

Nașterea Turciei

În anul următor, Italia și Franța îți vor retrage trupele de pe teritoriul Turciei. Tot atunci se semnează și tratatul de graniță cu Uniunea Sovietică și se reocupă regiunea Kars. În anul 1922, Mustafa Kemal va iniția atacurile de la Dumlupinar și Izmir, forțele grecești fiind înfrânte. Mustafa Kemal însă a dorit recuperarea Traciei de Est, un nou atac ar fi însemnat, de fapt, un atac împotriva Antantei, trupele britanice fiind încă staționate pentru a apăra strâmtoarea Dardanele si Istanbulul. Situația s-a calmat atunci când britanicii au propus sistarea luptelor, semnandu-se Armistițiul de la Mudanya, prin care Turcia recupera strâmtorile, Istanbulul si Tracia de Est.

Inițial, britanicii au invitat guvernul turc si guvernul otoman sa participe la o conferința de pace, însă primul dintre acestea a insistat sa fie unicul prezent, cel din urma nemaifiind funcțional si legitim odată cu ocuparea Istanbulului de către armatele britanice, sultanul Mehmed al VI-lea fugind în exil.

Conferința de pace s-a ținut intre Marea Britanie, Franța, Italia și reprezentanții guvernului de la Ankara. Tratatul de la 24 iulie 1923 a prevăzut independenta Republicii Turcia, definirea granițelor, un schimb de populație cu Grecia si demilitarizarea strâmtorilor. La 29 octombrie 1923 se proclamă Republica Turcia, Mustafa Kemal a devenit primul președinte al republicii, capitala este mutată la Ankara. Se pun astfel bazele Turciei moderne.

Reformele lui Mustafa Kemal

După proclamarea republicii, Mustafa Kemal, influențat de valorile europene, va demara o serie ampla de reforme. Se ratifică în 1924 o nouă constituție de inspirație europeană, se demarează secularizarea care pune capăt implicării religiei Islamice în guvernarea statului, se desființează oficial instituția califatului. Pentru a nu se confrunta cu revolte religioase, turcii fiind un popor profund religios, Mustafa Kemal va evita sa-și afișeze spiritul anti-religios, înființând chiar un directorat pentru Afaceri Religioase care avea ca scop protejarea religiei. Reformele însă vor continua. În 1925 se emite chiar o „Lege a pălăriei” care prevede purtarea pălăriilor occidentale în locul fezului tradițional până atunci. Reformele anti-islamice au culminat cu momentul 1928 când Mustafa Kemal reușește să elimine pasajul care recunoștea Islamul ca religie oficiala a Turciei. Tot în 1928 este adoptat alfabetul latin si cifrele arabe, Mustafa Kemal fiind declarat „primul profesor al națiunii”. Se introduce un cod penal, un cod comercial si numele de familie ereditare, iar în 1934 femeile capătă dreptul de vot.

Pentru evitarea unor revolte, Mustafa Kemal a încercat crearea unui sistem pluripartidist, cerându-i-i lui Kâzim Karabekir, general în războiul de independență, să înființeze un partid: Partidul Progresist Republican. Aproximativ în aceeași perioadă izbucnește însă o revoltă kurdă, concretizată prin tentativa de asasinat a lui Mustafa Kemal la Izmir. Acesta va da vina pe Partidul Progresist Republican pentru contribuirea la aceste evenimente și a emis Legea pentru Păstrarea Ordinii. Karabekir a fost arestat împreună cu mai mulți membri din conducerea partidului, însă după câțiva ani acesta va fi ales Vorbitor al Adunării Naționale.

O a doua tentativă de creare a unui sistem pluripartidist are loc în 1930 când, Mustafa îi cere lui Ali Fethi Okyar, vorbitorul în exercițiu al Adunării Naționale, să preia conducerea Partidului Liberal Republican, ajungând astfel și acesta să i se opună lui Atatürk, însă își va dizolva singur partidul pentru a nu afecta viața politică a noii republici.

Asigurând conducerea Turciei în cel mai complicat moment al secolului, perioada dintre cele doua războaie, Mustafa Kemal s-a asigurat de nepătrunderea niciuneia dintre ideologiile la modă ale momentului prin înăbușirea revoltelor. Conflictele le-a rezolvat mereu amiabil, și-a dedicat activitatea culturii si educației, construind prima Opera din Turcia, a reformat industria tutunului si bumbacului, a înființat mai multe bănci și a dezvoltat rețeaua feroviară națională. Atatürk a refuzat însă ajutorul extern, concentrându-se pe datoriile externe, datorii care vor fi achitate în totalitate abia în 1954.

Recunoștința turcilor și moștenirea lăsată de Atatürk

Nu se cunosc prea multe detalii despre viața personală a lui Atatürk, însă multe voci susțin ca aceasta a fost profund afectata tocmai de dăruirea acestuia pentru Turcia. Căsătorindu-se în 1923, acesta divorțează după numai doi ani. Deși nu a avut copii, Atatürk adora copiii, chiar adoptând câțiva în cursul vieții sale.

În 1934, odată cu implementarea eredității numelui de familie, Marea Adunare îi va conferi lui Mustafa Kemal un nume de familie doar al sau: Atatürk, semnificația acestuia fiind „părintele turcilor”.

Conducerea noii republici se pare ca nu i-a afectat doar viața personala, ci si starea de sănătate. Atatürk obișnuia în ultimii ani ai vieții sale să consume cantități mari de rakiu, obicei generat de presiunile puternice dobândite de funcțiile înalte deținute de-a lungul vieții. Chiar daca din 1937 existau indicii ale degradării stării lui de sănătate, acesta este diagnosticat în 1938 cu ciroză a ficatului, pe data de 10 noiembrie stingându-se din viată la vârsta de 57 de ani.

Moartea lui Atatürk a fost primită cu tristețe profundă de toată Turcia, la funeralii participând reprezentanți ai 17 guverne străine, președintele si premierul Turciei, toți membrii guvernului turc, ai parlamentului, și toți reprezentanții puterii în teritoriu. Rămășitele sale au fost depuse temporar la Muzeul de Etnografie din Ankara, ulterior fiind mutate la AnitKabir, mausoleul creat special pentru el, fiind considerat si acum cel care a modernizat tara.

Prima formațiune comunistă din România a apărut în mai 1921 ca urmare a desprinderii unui grup din Partidul Socialist Român, apărând astfel Partidul Comunist din România. Cum era probabil de așteptat, majoritatea membrilor acestui partid aparțineau clasei muncitoare, regăsindu-se însă și nume importante precum Lucrețiu Pătrășcanu.

După cum îi spune și numele, Partidul Comunist din România era afiliat Internaționalei a III-a și promova ideile bolșevice, detașându-se astfel de socialiști, care nu aveau neapărat o orientare pro-sovietică. Printre ideile pe care le susțineau comuniștii se afla și ideea conform căreia Basarabia era teritoriu de drept sovietic, România fiind stat imperialist care a ocupat fără drept acest teritoriu. De asemenea, mare parte dintre membrii partidului erau reprezentați de maghiari, bulgari, care, evident, aveau, de asemenea, interese teritoriale. Din cauza atitudinii anti-naționale pe care o promova partidul, acesta este declarat ca fiind ilegal în timpul guvernării liberale în 1924 și va rămâne așa până după Războiul II Mondial.

Ca urmare a scoaterii în afara legii a formațiunii politice, va apărea un nou partid denumit Blocul Muncitoresc Țărănesc, reușind chiar la alegerile din 1931 să obțină 5 locuri în Parlament. Noul partid va fi și acesta scos în afara legii în 1933 după grevele de la Grivița, când mulți membri au fost închiși, printre care și Gheorghe Gheorghiu-Dej, însă va apărea un altul, denumit Liga Muncii, scos și acesta în afara legii la scurt timp după apariție, moment în care comuniștii renunță la alte manifestări politice oficiale.

Putem remarca continuitatea politicii pro-sovietice a formațiunilor deja amintite inclusiv prin atitudinea față de politica europeană, și anume față de regimul nazist, cel fascist, sau față de politica statelor democratice. Astfel, până la semnarea pactului ruso-german din 23 august 1939, atitudinea formațiunii politice era una anti-nazistă și anti-fascistă, iar după acest moment era una pro-nazistă și focusată în mare parte împotriva statelor democratice precum Franța sau Marea Britanie.

Un moment important pentru grupare este momentul 1940 și pierderea membrilor din zonele ocupate, pierdere importantă, întrucât politica partidului considera România ca fiind stat imperialist, și, în mod evident, majoritatea membrilor care susțineau acest lucru trăiau în acele zone, respectiv maghiarii din Transilvania, rușii și ucrainienii din Basarabia și bulgarii din Cadrilater.

În următoarea perioadă apar divergențe între forțele partidului, și anume conducerea oficială a lui Floris, gruparea aflată în închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și gruparea de la Moscova a Anei Pauker. După intrarea României în război, Floris avea să își piardă funcția de conducere, moment când începe lupta pentru partid și, totodată, pentru conducerea României.

Având în vedere evoluția politicii interne, în primăvara lui 1944, partidele politice românești au luat atitudine și se creează Blocul Național Democrat, format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, având ca scop retragerea din Axă, încheierea unui armistițiu cu Aliații și sprijinirea acestora în vederea câștigării războiului. Pe plan intern, scopul Blocului Național Democrat era înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea sa cu un guvern democratic, membrii partidelor precizând că doresc să își păstreze caracterul politic distinct, iar noul Bloc Național Democrat fiind doar o unealtă prin care România să se reîntoarcă la democrație. [1]

După răsturnarea lui Antonescu, regele Mihai îl numește prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, iar noul guvern era format în mare parte din cadre militare, la care se adăugau și șefii partidelor membre în Blocul Național Democrat, și anume Maniu și Brătianu din partea Partidului Național Liberal și al Partidului Național Țărănesc, Constantin Titel Petrescu din partea Partidului Social Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu din partea Partidului Comunist.

Vedem, așadar, o prima implicare a Partidului Comunist în actul guvernării, ca urmare a presiunilor externe, dar și ca urmare a situațiilor interne, generate de demiterea lui Ion Antonescu din fruntea statului.

O implicare importantă a comuniștilor, prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, este remarcată în negocierile purtate pentru pace la Moscova, cu toate că discuțiile cu Molotov au fost destul de tensionate, întrucât rușii aveau pretenții prea mari de la guvernul și armata române. Se remarcă formarea unui nou grup, promovat de către Partidul Comunist, și anume Frontul Național Democrat, ce cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc nefăcând parte din acest front, Maniu și Brătianu refuzând categoric apartenența la un astfel de front patronat de către Partidul Comunist.

Pe data de 4 noiembrie avem de-a face cu o remaniere a guvernului Sănătescu, Frontul Național Democrat sporindu-și influența, din el făcând parte nume precum Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Pe 2 decembrie, din cauza presiunilor, Sănătescu demisionează.

Instalarea comuniștilor la putere s-a întâmplat la începutul lui 1945, când, după ce trupele sovietice ocupaseră în prealabil Bucureștiul, scoțându-le pe cele române afară și înconjurând palatul regal au pus presiune pe rege și acesta, la ordinele lui Vîșinski, numește un nou guvern, condus de Petru Groza, de data aceasta nemaiavând în componență partidele tradiționale.

Pentru a spori suportul populației, Petru Groza negociază cu Stalin retrocedarea Transilvaniei. Se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de membri în următorii doi ani, numărul triplându-se.

La presiunile Marii Britanii și ale Statelor Unite ale Americii, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc vor fi incluse în guvern, însă nu vor deține portofolii.

Guvernul Petru Groza anunță organizarea de alegeri libere în februarie 1946, însă vor amâna alegerile pentru luna noiembrie a aceluiași an. Se va organiza o întreagă campanie prin care se încearcă o manipulare a populației în vederea votării cu comuniștii, se încearcă împiedicarea populației să voteze, fiind funcționale prea puține secții de votare în zone cu densitate mare a populației, se manipulează presa.

Guvernul va anunța cu întârziere rezultatul alegerilor, însă acesta va fi falsificat, rezultatele oficiale arătând o victorie a comuniștilor cu un scor electoral de 70%, scor ce se va dovedi a fi fals după revoluția din 1989.

Partidele istorice vor fi desființate în 1947, membrii acestora fiind ori arestați, ori vor reuși să fugă în exil. Comuniștii îl vor forța pe rege să abdice și vor instaura republica.

Continuarea →

Revoluția franceză reprezintă punctul de cotitură al istoriei moderne Fără un precedent și efiind o tradiție pentru Franța, Revoluția franceză se încadrează totuși în șirul revoluționar format de Revoluția Glorioasă din Anglia, Revoluția Americană, și, mai puțin cunoscutele revoluții din Elveția, Țările de Jos sau Irlanda. Revoluția franceză s-a încadrat astfel într-un curent deja existent, format ca urmare a dezvoltării economiei capitaliste și relativ nou apăruta clasă burgheză care a devenit tot mai puternică față de aristocrația tradițională. Ceea ce o diferențiază de majoritatea revoluțiilor care vor contura epoca respectivă este caracterul violent al revoluției, dar și răspândirea la nivel european a ideilor conturate în timpul revoluției.

Asemănările dintre revoluția franceză și cea americană, nu doar în privința periodicității, ci mai ales pe plan filosofic, o parte din elite fiind prezente chiar la ambele revoluții, i-au făcut pe unii filosofi și istorici să considere cele doua revoluții ca pe o revoluție atlantică, de aici și rolul important avut de revoluția franceză. 

Pe lângă faptul că revoluția franceză a fost mai spectaculoasă datorită violențelor întâlnite caracteristice unui război civil, întâlnim în ambele state conturarea principiilor de revendicare a libertății, culminate și transpuse în documente, în cadrul Declarației de Independență din 1776, declarațiile drepturilor prezente la începutul constituțiilor statelor americane, dar și în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789. 

Ideea de „revoluție atlantică”, criticată în anii `70 de partizanii marxiști, reprinde contur în analiza istoricilor precum Bailey Stone, Tim Blanning sau Annie Jourdan. Totuși, în ciuda elementelor comune ale celor două revoluții care ne determină să le considerăm ca una singură, nu trebuie uitat contextul istoric care a favorizat declanșarea revoluțiilor. Astfel, în viitoarele State Unite Americane vom avea de-a face cu o dorință bazată pe un drept deja recunoscut de către Anglia, și anume dreptul comunităților engleze de a fi reprezentate în Parlament. Revoluționarii au pornit acțiunile revoluționare considerând că Parlamentul englez nu le acordă drepturile elementare unei comunități engleze de oameni liberi. Revoluția franceză pornește însă diferit, monarhia franceză nerecunoscând dreptul reprezentării elitelor liberale în Parlament. Regele practic înțelesese să conserve sistemul rigid al celor trei clase, noua burghezime fiind lipsită de privilegiile pe care le dorea și neavând nici un drept politic. 

Pe lângă diferențele contextuale prezente în cadrul celor două revoluții, parlamentarii francezi și insurgenții americani se vor sprijini pe viziuni politice care nu vor coincide în întregime. Dacă George Washington și coloniștii americani se bazau pe ideile lui Montesquieu privind moderația puterii, dorind să implementeze organizarea federală, revoluționarii francezi îl vor avea la căpătâi pe J. J. Rousseau, dorind o societate egalitară, garantată prin noul contractul social, aflată într-un stat puternic și centralizat. 

O altă diferență interesantă este rolul națiunii în viitoarea organizare politică. În timp ce în America avem de-a face cu un stat nou apărut, nu vom avea o elită care să pună un accent semnificativ pe reprezentarea și implicarea populației în politică, în timp ce în Franța avem de-a face cu un nou regim care se dorește o renegare a celui vechi, așadar vom avea o proclamare a suveranității națiunii. Astfel, se vor pune bazele ideologice pentru democratizarea Europei în secolul ce va urma.

Revoluția ca ruptură istorică

Brusca prăbușire a Vechiului Regim nu va reprezenta momentul central de ieșire din feudalism, ci, mai degrabă, o ruptură istorică.

Alexis de Tocqueville în lucrarea sa „Vechiul Regim și Revoluția” va încerca să explice faptele care au pregătit revoluția. Acesta susține că Revoluția a fost rezultatul unei evoluții atât a sistemului politic francez, cât și s schimbării ideilor. Tocqueville fixează pe primă poziție încercarea seculară a monarhiei franceze de centralizare, centralizare care, pe lângă uniunea teritorială franceză, a determinat ca privilegiile feudale să fie tot mai mărunte și contestabile. Pe plan filosofic, Tocqueville consideră că elitele burgheze și-au dezvoltat concepții noi de revendicări sociale începând cu secolul al XVII-lea și vor duce la rândul lor la apariția unor revendicări de egalitate sporită. 

Desigur, alți istorici s-au axat pe problema economică a clasei de jos care s-a aliat cu burghezia împotriva aristocrației, iar alții s-au axat pe efectul amplificator al creșterii demografice. Un factor important al revoluției este reprezentat de atitudinile politice și alegerile ideologice adoptate în perioada post-revoluționară care fuseseră în funcție de oportunitățile momentului, susține Timothy Tackett. Astfel, raportul de forțe s-ar fi modificat chiar în interiorul Adunării.

De departe cel mai important aspect al revoluției franceze care o fac să fie considerată o revoluție atlantică și care o deosebește de revoluțiile engleză și americană este rolul crucial pe care l-a reprezentat aspirația către egalitate, revoluționarii francezi fiind totodată cei care au încercat să-și legitimeze cerințele într-o proclamație universală.

La momentul revoluției, viața politică franceză era diferită față de ce cunoaștem în prezent, în sensul că nu existau partide politice, existând doar grupuri neomogene și dominate de cele mai multe ori de cei mai buni oratori. Elitele revoluționare se găsesc astfel grupate în cadrul unor cluburi politice, precum cel al iacobinilor sau cel al cordelierilor. Astfel avem de-a face cu un peisaj politic foarte complex generat de existența diverselor facțiuni, migrări, sciziuni între 1789 și 1794.

Tocqueville încearcă să demonstreze faptul că un important specific al Revoluției franceze este întâlnirea celor două pasiuni care au animat spiritul francezilor în secolul al XVIII-lea: prima era reprezentată de „una dintre cele mai profunde și venind de mai de departe este ura violentă și de neatins a inegalității”[1], iar cealaltă de dorința de a fi nu doar egali, ci și liberi. Cele două vor se vor dezvolta în mentalul francez culminând la finalul secolului cu Revoluția. „Ele se animă una pe alta în urma contactului și aprind în același timp întregul suflet al Franței”[2]. Astfel, dorința de egalitate devine un factor care va diferenția revoluția franceză de celelalte revoluții, engleză sau americană, și explică în mare măsură voința revoluționarilor de a distruge societatea feudală și monarhia. „Ea se află la originea uneia dintre cele mai importante inovații ale Revoluției: proclamarea suveranității națiunii”[3].

Deși ideea conform căreia poporul reprezintă sursa puterii exista încă din secolul al XIII-lea, principalele idei ale revoluției franceze sunt reprezentate de opera politică a lui Jean-Jacques Rousseau, în special din Contractul social, rămasă până la momentul revoluționar în umbră, deși ideile lui Rousseau nu se regăsesc în totalitate în cadrul Revoluției, precum lipsa „predării personale” a drepturilor indivizilor spre un „ansamblu politic”.

Națiunea ca ființă colectivă

În 1789 asistăm la autoproclamarea ca „deputați ai națiunii” a reprezentanților stării a treia. Pentru această elită burgheză, poporul este lipsit de cumpătarea li pregătirea necesare în conducerea problemelor politice, însă sunt aceiași care vor proclama după câteva săptămâni egalitatea în drepturi și suveranitatea poporului. Această situație unică a fost posibilă în Franța pentru că, spre deosebire de Anglia unde elitele plebei au reușit treptat să ajungă în Camera Comunelor, în Franța burghezia a rămas exclusă jocului politic și ignorată de rege.

Consecințele loviturii de forță sunt mult mai spectaculoase decât se așteptau deputații, Adunarea Națională transformându-se într-un fel de adunare constituantă la 6 iulie, și votează abolirea privilegiilor și practic abolesc sistemul feudal, deși inițial scopul lor nu este răsturnarea monarhiei, ci doar instaurarea unui regim parlamentar de tip britanic. Concomitent, pentru a legitima și mai tare ruperea monarhiei de politică, proclamă egalitatea și abolirea drepturilor speciale ale nobilimii și clerului, și proclamă suveranitatea poporului și posibilitatea de a participa direct sau indirect la exercițiul puterii. Teoria dreptului divin este abolită! Așadar, revoluția franceză nu este doar una intelectuală, ci și una constituantă.

Națiunea suverană

În 1789, reflecțiile revoluționarilor se îndreaptă spre filosofia lui Jean Bodin, aflat deja în centrul reflecției juridice, și anume asupra suveranității. Susținând că originea puterii se află în interiorul poporului, deputații propun o viziune nouă. Bodin susținea că suveranitatea este asimilată de facto regelui, concepția revoluționară realizând o răsturnare a legitimității, considerând că suveranitatea se concentrează în interiorul populației. Până acum exclus, poporul devine astfel organismul decizional care se substituie regelui.

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

În discursul secolelor XVII – XVIII se remarcă ideea că orice individ are drepturi pe care nicio autoritate nu le poate contesta. Ideea de a înscrie drepturile naturale într-o declarațiune este foarte des întâlnită în secolul al XVIII-lea. Obiectivele partizanilor acestor idei politice urmăresc transformarea acestor drepturi în legi pentru a fi recunoscute public.

Deși Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 nu a fost o premieră pentru umanitate, aceasta fiind precedată de alte declarații precum Magna Carta, Petition Of Rights sau Bill of Rights, ea reușește să fie totuși cea mai importantă prin răsunetul internațional, devenind un punct de referință pentru elitele europene aflate în căutarea separării de puterea autoritară a monarhilor. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 are, pe lângă amploare, și alte elemente specifice care o disting de alte texte anterioare.

Pentru început, cei 1200 de deputați vor elabora un text cu o aplicare universală, refuzând să specifice ca destinație poporul francez, reușind astfel să provoace o mișcare generală de emancipare a popoarelor europene în secolul ce va urma. Apoi, cea mai mare inovație este reprezentată de legătura realizată între drepturile naturale și noile drepturi ale cetățeanului, asociindu-le două principii de organizare a puterii pentru a le proteja. Declarația este, de asemeni, primul text care sintetizează libertatea și egalitatea. În final, Declarația are un text scurt de șaptesprezece articole coerente și ușor de înțeles.

Cele patru drepturi inalienabile și organizarea poetică

Libertatea individuală „constă din a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”[4]. Așadar legea este singura care poate îngrădi libertatea, și asta numai dacă libertatea unui individ a atins în vreun fel libertatea altuia. Din dreptul la libertate decurg totodată și drepturile derivate, libertatea de opinie, exprimare, circulație, etc.

Proprietatea apare ca fiind o condiție a libertății, iar singura sa limitare o reprezintă necesitatea comună. Securitatea este și aceasta o prelungire a libertății, constituind un drept natural, în măsura în care niciun cetățean nu trebuie să fie tulburat fizic, întrucât originea contractului între cetățean și puterea politică este bazată pe căutarea securității. Rezistența împotriva represiunii constituie ultima șansă acordata populației când guvernul pierde din vedere binele populației.

Un alt aspect original îl constituie nelimitarea Declarației doar la drepturile individuale, ci precizează că acestea pot fi protejate doar într-un sistem a cărui organizare politică împiedică cumulul de putere. Declarația afirmă că „Principiul oricărei suveranități rezidă, în mod esențial, în națiune. Niciun corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană din ea în mod expres”[5]. Declarația unește ordinea naturii umane și ordinea politică.

Impactul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului

Declarația din 1789 constituie pentru francezi una dintre principalele surse de inspirație a republicanilor. Preambulul Constituției din 1848 reia drepturile individuale din 1789. Chiar dacă legile constituționale din 1875 nu fac referire la Declarație, preambulurile constituțiilor din 1946 și 1958 fac referire directă la Declarație.

La nivel extern, Declarația este reluată de elitele europene și latino-americane și inspiră formarea unor noi constituții precum cea belgiană, devenită ulterior model pentru alte state printre care și România. După cel de-al doilea război mondial, Declarația capătă o recunoaștere de către statele învingătoare. În 1948, 50 de state adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, care are la bază Declarația. Totuși, dacă drepturile naturale sunt recunoscute ca fiind universale, drepturile civile rămân condiționate de cultura poetică și religioasă a fiecărui stat. La nivel european, Convenția europeană a drepturilor omului din 1950, recunoscută actualmente de toate țările europene, reia drepturile și libertățile clasice, a care se adaugă și drepturile cetățeanului.

Așadar, Revoluția franceză este un moment de cotitură pentru întreaga lume, și marchează atât abolirea regimului feudal, cât și modernizarea politicului și societății prin recunoașterea drepturilor omului la nivel universal. Aceste elemente fac din Revoluția franceză o adevărată revoluție atlantică, efectele sale fiind întâlnite în special în afara Franței.

Continuarea →

Dorința de dominare rusească în Europa, de europenizare și îmbunătățire a relațiilor cu țările europene s-a manifestat și prin construirea orașului Sankt Petersburg, inițial ca un punct militar, devenit ulterior capitala Imperiului Rus din dorința lui Petru cel Mare. Vizitarea muzeului Ermitaj este așadar esențială cunoașterii culturii rusești și a istoriei unuia dintre cele mai impunătoare popoare ale istoriei.

Orașul dur, martor al multor scene dramatice și prezent adesea în operele marelui Dostoievski, și-a păstrat spiritul oriental, fiind puternic marcat de barocul și neoclasicul europene, țarul apelând adesea la arhitecți europeni pentru construcția impozantelor clădiri, printre care și palatele Ermitajului: Palatul de Iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj și Teatrul Ermitajului, realizate în secolele XVIII și XIX. Deși destul de diferite ca stil, cele 5 clădiri ale Ermitajului formează un complex care deține colecții de artă plastică și decorativă din întreaga lume, dedicate culturilor primitive, antice, artei orientale, rusești, europene, dar și numismaticii.

Palatul de Iarnă are o istorie demnă de grandoarea sa. Construit în 1711, acesta este reconstruit în 1721 după moartea lui Petru cel Mare, pentru a fi reconstruit în 1754 de către Francesco Rastrelli, deoarece Elizabeta, fiica lui Petru cel Mare, considera că acestui palat îi lipsește grandoarea. Dar aceasta nu va fi ultima reconstruire a palatului. În 1839 palatul este reconstruit, după ce în urmă cu doi ani a fost distrus de un incendiu, țarul Nicolae I ordonând ca acesta să fie reconstruit în mod identic.

După cum îi spune și numele Micul Ermitaj este cea mai mică clădire din complexul celor 5 clădiri ale muzeului, acesta fiind construit de către Jean Baptiste Vallin de la Mothe într-un stil clasicist.

Dorințele lui Petru cel Mare de a construi un oraș european drept capitală a Imperiului Rus s-au materializat și în specificul Ermitajului, unde atât Petru cel Mare, cât și succesorii săi au dus la formarea unor colecții extraordinare de creație occidentală începând cu secolul XV până în prezent. Se vor face cunoscute și trăsăturile țarilor ruși în aceste colecții. Astfel, Petru cel Mare va avea o afinitate pentru arta flamandă și olandeză (până și numele inițial al orașului fusese Sankt Piterburh). Prima extindere a complexului de clădiri ce aparțin astăzi Ermitajului datează din vremea Ecaterinei cea Mare care și-a dorit construirea unui refugiu în apropierea Palatului de Iarnă. Se construiește astfel o clădire formată din două părți ce vor fi unite printr-o grădină suspendată ce va purta numele de Ermitaj, aceasta reprezentând un loc de relaxare. Aici își are originea o minunată colecție de picturi olandeze și flamande prin achiziționarea a peste două sute douăzeci de picturi de la un comerciant berlinez.

Pentru a avea o colecție care să rivalizeze cu cele ale demnitarilor din Occident, Ecaterina cea Mare și-a însărcinat agenții săi să participe la licitații de opere de artă sau să cumpere de la diverși artiști contemporani opere de artă. Astfel, Ecaterina cea Mare îi va implica în acțiunea sa nume precum Denis Diderot sau Frederic Melchior Grimm. Astfel se creează o tradiție constantă a muzeului de a-și îmbogății colecțiile apelând la autori francezi, la Ermitaj regăsindu-se opere ale unor mari artiști francezi precum la Boucher, la Fragonard sau Hubert Robert și Greuze care își au expusă la Ermitaj aproape toată creația, Greuze fiind unul dintre artiștii preferați ai țarinei Ecaterina cea Mare.

Colecția lui Coblentz, formată nu doar din tablouri remarcabile, ci și din peste șase mii de desene, dar și cea a contelui Von Bruhl, care conținea lucrări ale lui Rubens, sau Rembrandt, au fost achiziționate de către prințul Golițîn, ambasador la Haga și Paris.

Cel mai important moment a fost reprezentat de achiziția din 1772, moment în care Ermitajul a fost îmbogățit cu peste patru sute de opere care aparținuseră bancherului Pierre Crozat. Extraordinara colecție cuprindea lucrări ale lui Rafael, Rubens, Rembrandt sau Giorgione. Nouă ani mai târziu, a fost achiziționată colecția contelui Boudoin, aceasta cuprinzând peste o sută de pânze, printre care lucrări ale lui Rembrandt. Se remarcă astfel o pasiune a țarinei pentru artă, o pasiune chiar voluminoasă, întrucât numărul impresionant de colecții necesitau un spațiu mare de depozitare și expunere. Se construiește astfel între 1771 și 1779 Marele Ermitaj. Chiar dacă anii ’90 ai secolului XVIII au fost mai liniștiți în privința achizițiilor, pasiunea Ecaterinei cea Mare este incontestabilă, în 1796 colecția sa număra aproape patru mii de opere, dublu față de anul 1774.

Accesul vizitatorilor în muzeu s-a reglementat în 1805, datorită apariției noului concept de muzeu deschis publicului larg și datorită apariției altor muzee occidentale precum Luvru, Muzeul Național din Berlin sau British Museum. Chiar dacă accesul în Muzeul Ermitaj era posibil și înainte de 1805, cu precădere studenților Academiei de Artă, străinilor, demnitarilor sau chiar și pasionaților de artă, treptat, muzeul devine deschis unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori, chiar dacă rămânea o expoziție privată, patronată de către țar.

Evenimentele istorice nu puteau trece neobservate la Ermitaj. După victoria sa împotriva lui Napoleon Bonaparte, acesta a achiziționat aproape patruzeci de opere ce decoraseră reședința Josephinei de Beauharnais, memorând acest eveniment istoric și în cadrul Muzeului Ermitaj, dar aducând totodată și un omagiu soției dușmanului învins.

După achizițiile masive din secolul al XVIII-lea, secolul XIX devine mai echilibrat, atât ca număr de achiziții, cât mai ales ca selecție a acestora. S-a dorit astfel acoperirea lacunelor și eliminarea disproporțiilor dintre colecții. Se achiziționează astfel și opere spaniole și se trece de la așezarea pur decorativă la așezarea pe colecții.  Colecția se va mări totuși semnificativ și în cursul secolului XIX, spre exemplificare se poate analiza vânzarea colecției Barbarigo la Veneția în 1850 și ajungerea în capitala rusă a câtorva opere ale lui Tiziano, Veronese, Jan Provost sau Rogier van der Weyden, ultimii doi autori olandezi neregăsindu-se anterior la Ermitaj.

În 1837, Palatul de Iarnă este distrus, pânzele din Micul Ermitaj nefiind deteriorat. Palatul a fost reconstruit rapid, moment în care s-a readus în discuție construirea unei clădiri speciale pentru muzeu, țarul Nicolae I admirând personal acest nou concept în Occident, în timpul unei călătorii în Berlin și Monaco. Încep așadar, la doi ani de la incendiul de la Palatul de Iarnă, construcțiile pentru Noul Ermitaj, construcție care a durat până în 1851. Poziționat în proximitatea Palatului de Iarnă, detaliile arhitectonice ale Noului Ermitaj sunt inegalabile, beneficiind de o eleganță extraordinară prin decorarea cu fresce și sculpturi ale fațadelor exterioare, acompaniate de interioare somptuoase și pline de decorațiuni în relief. Inaugurat la un an după finalizarea construcției, noul muzeu funcționa ca o unitate autonomă organizatoric, dar și din punct de vedere al conservării și studiului, chiar dacă administrativ a rămas sub jurisdicția Curții Imperiale.

Pe lângă achiziții, Muzeul Ermitaj s-a bucurat și de primirea unor donații consistente, cum a fost cea a prințului Golițîn sau cea a colecționarului Alexei Khitrovo.

Epoca sovietică își va lăsa și ea amprenta asupra Muzeului Ermitaj, mărirea patrimoniului producându-se prin naționalizarea tuturor bunurilor, printre care și operelor de artă din colecțiile particulare. Astfel, mari colecții ale burghezilor ruși, ale familiilor princiare sau opere aflate în palatele din afara spațiului urban au ajuns la Muzeul Ermitaj. După Revoluția din Octombrie, clădirile Palatului de Iarnă au devenit săli de expoziție și au fost deschise publicului.

Un alt moment important este desființarea Muzeului Național de Artă Modernă Occidentală din Moskova, fiind transferate la Ermitaj zeci de opere de artă, în special de origine franceză.

Desigur, istoria ne prezintă și perioade mai puțin faste, perioade care se vor manifesta și asupra Muzeului Ermitaj. Un moment interesant și destul de nepotrivit pentru Muzeul Ermitaj este reprezentat de Primul Război Mondial, când o parte a Palatului de Iarnă a fost transformată în spital.

Un alt moment delicat a fost reprezentat de Asediul Leningradului, Ermitajul fiind una dintre țintele Wehrmacht-ului, care primise ordine să distrugă orașul. Orașul a fost astfel victima bombardamentelor nesfârșite. Pentru a se proteja lucrările, acestea au fost ascunse în beciurile muzeului sau trimise la Ekaterinburg, departe de zonele afectate de război, în timp ce peste 12.000 de oameni trăiau în cadrul Muzeului Ermitaj pentru a diminua pe cât posibil daunele provocate de război și frig.

Astăzi, metropola rusă se mândrește cu 250 de muzee, între care Ermitajul este o adevărată perlă a coroanei, cu 4 milioane de vizitatori în fiecare an. Multitudinea colecțiilor adunate de-a lungul timpului și expuse într-un spațiu atât de vast și totuși insuficient pentru amploarea lor, a dus la expunerea tablourilor deosebit de aproape unul de celălalt, apărând astfel conceptul de expunere peterburgheză.

Continuarea →

„Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962” de George Enache și Adrian Nicolae Petcu este împărțită în nouă capitol, care la rândul lor sunt împărțite în subcapitole. Autorii au apelat ca surse principale la Colecția „Biserica Ortodoxă în dosarele Securității”, dar și la istoriografia română. Așa cum se prezintă încă de la început, principala temă este reprezentată de lupta de „compromise, supraviețuire și rezistență” a Bisericii ortodoxe române între 1948-1964 sub patriarhul Justinian.

Conflictele dintre Biserică și stat au apărut încă din timpul lui Carol al-II-lea. Unii acuzau Biserica de corupție și de un nivel scăzut al dialogului politic, iar alții susțineau că ea trebuie să participe în viața politică. Mulți clerici s-au implicat în viața politică încă din anii 1930 intrând în Mișcarea Legionară, de acest lucru comuniștii folosindu-se mai târziu pentru a-i băga la pușcărie.

Din 1945, toate guvernele care au urmat păstrau și augmentau legile vechi privind relația dintre stat și Biserică. Comuniștii voiau să-i determine pe clericii să creadă că susțin cauza bisericii, însă de fapt comuniștii controlau și mai mult Biserica[1]. Partidul Comunist în 1945 accepta și credincioși și necredincioși, pentru a atrage Biserica și mai mult de partea lor. Aceștia susțineau că este respectată libertatea de credință, că recunosc rolul social pe care îl are Biserica. Gheorghe-Gheorghiu-Dej înainte de alegerile electorale din 1946 afirma că Biserica nu va fi separată de stat iar clerici își vor lua salariile în continuare. „Numitorul comun” dintre stat și Biserică a fost numit Petru Groza, inițiatorul „Frontului Plugarilor”. Acesta era fiu de preot și fost membru al Congresului National Bisericesc de la Sibiu. Groza s-a remarcat în timpul reformei agrare din 1945 pentru că nu a secularizat și pământurile bisericilor și mănăstirilor. În capul Ministerului Cultelor era de acum numit preotul Constantin Burducea, care mai târziu va înființa „Uniunea Preoților Democratici”. În schimb, tot în 1945 au fost arestați toți preoții considerați fasciști și duși în lagăre. Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat un nou Sinod unde a manifestat contra arestărilor preoților ortodocși. În urma crizei regale din septembrie 1945, guvernul promitea eliberarea tuturor clericilor din lagăre și puși din nou în drepturi.

Comuniști au început din 1948 să controleze Biserica și mai mult. Membrii comuniști au adoptat și mai multe măsuri cu caracter antireligios și concepeau Biserica precum o instituție a societății. Prin noua lege de la 2 martie 1948, clericii trebuiau de acum să depună jurământ față de noul regim. Datorită faptului că toate cultele religioase trebuiau să depună jurământ față de noul regim, comuniști au întrerupt relațiile Bisericii Catolice cu Vaticanul[2]. Biserica Greco-Catolică a fost înglobată în BOR. Situația din Ministerului Cultelor s-a schimbat și mai mult din momentul adoptării instituției supraveghetorului, dar și a împuternicitului cultelor. Acest inspector era doar local pe București, transmitea și informa Secretariatul CC al PRM. Tot din anul 1948 se introduce și „dreptul de supraveghere și control, prin inspectorii de control atașați direcțiunii cultului ortodox”[3]. Acești inspectori trebuiau să raporteze rapoartele Securității. Relația inspectorului cu clericalii erau una foarte abuzivă. Patriarhul Justinian Marina a intrat în conflict cu ministrul cultelor, astfel încât își dorea să transmită această problemă la CC al PMR. „Împuterniciții”, inspectorii, pentru a-și ușura munca, apelau direct la episcopi și protopopi „pentru îndrumarea și antrenarea ierarhiei și prin ea a deservenților”. Din 1949 religia se scoate din învățământ. Arestările clericilor din anul 1950 s-au bazat pe arhivele fostei Siguranțe, dar și a unor clerici colaboratori cu Securitatea în urma unui șantaj.

Datorită faptului că patriarhul Nicodim Munteanu era deja bolnav trebuia să se aleagă un nou patriarh care să fie bine văzut în ochii comuniștilor. Justinian Marina l-a adăpostit pe Dej în momentul în care acesta a fugit din lagăr. De aceea a fost ales pe data de 24 mai 1948 Patriarh al României. În capitolul „Apostolatul social al Patriarhului Justinian Marina. Fundamente teologice” patriarhul descrie rolul pe care l-a avut Iisus Hristos pe pământ dar și care este rolul preoților pe pământ. Cu toate acestea, patriarhul descrie și care este poziția Bisericii în stat, ambele(Biserica și statul) „slujesc aceleași interese, cele ale poporului”. După instaurarea regimului democratic popular, patriarhul a susținut public că Biserica trebuie să participe împreună cu statul, ci nu lăsată deoparte. În 1956 a avut loc deschiderea cursurilor seminarelor monahale unde Justinian descria și insistența în crearea relațiilor dintre Biserică și stat. după 1957 au fost admise libertatea practicii cultului, propria organizare a cultelor, instaurarea egalității între acestea, reforma învățământului etc.

În ceea ce privește abolirea monarhiei, noua Constituție din 1948 și colectivizarea Justinian Marina a fost de acord. Ba mai mult, acesta a îndemnat preoții „să participe” la aceste colectivizări. Munca în viziunea patriarhului era una în conformitate cu Biblia, în care munca prin constituție era apărată, astfel poporul prosperând, iar fiecare om era mulțumit și fericit. Libertatea conștiinței și a religiei erau garantate prin constituție. Conducătorul bisericii române în ziua de Paști din 1962 felicita preoții pentru munca depusă pentru colectivizarea agriculturii. De asemenea, așa cum sunt menționate și în paginile următoare, clericilor le-au venit și misiunea de a predica pacea în lume.

Părintele Justinian a luptat cu comuniști împotriva arestărilor preoților. A depus numeroase dosare pentru a dovedii că acei slujitori ai Domnului erai nevinovați de absolut nimic. Pe de altă parte, comuniștii susțineau că toți cei arestați erau anti-republicani sau anti-semitism. De sub arestul securității au fost eliberați Bartolomeu Anania, Grigore Nicolau și mulți alții.

În timpul ocupației germane au existat emigranți politici români ai Mișcării Legionare, printre care și preoți. După 23 august 1944 s-a alcătuit „Guvernul național român de la Viena”. Aici la Viena se va refugia și mitropolitul Visarion Puiu care, la un moment dat, a fost propus ca prim-ministru al României. Acesta a fost propus ministru al cultelor, însă va refuza, dar va crea „Episcopia românilor din străinătate” ca propagandă împotriva bolșevicilor. După ce Germania va fi înfrântă, toți membrii „guvernului” român de la Viena vor fugii spre Italia. Visarion Puiu datorită faptului că nu putea accepta unele tradiții catolice a plecat în Elveția, iar după în Franța. Vaticanul l-a acuzat de „crimă de dezastrul al țării…punându-se în slujba hitlerismului”. Acesta a înaintat un memoriu autorităților române la 30 ianuarie 1947, în care justifica activitățile sale și respingerea acuzaților. Tribunalul român comunist a respins cele spuse de mitropolit în 1948. Visarion Puiu a fost și caterisit de Sf. Sinod al BOR. De aceea el propune să creeze un congres al clerilor și al poporului român din exil, iar în cele din urmă să creeze un Sinod autonom până la eliberarea României. Însă aceste intenții au fost un eșec. El va rămâne conducătorul bisericii române din Paris. Și în Statele Unite ale Americii se organizează o episcopie ortodoxă română pe 5 iunie 1950 cu sediul la Detroit, Michigan. Această episcopie a condamnat crearea unei altei episcopii la Ohio, sub Ștefan Opreanu. Visarion Puiu îl recunoștea drept conducător spiritual pe Policarp Morișca. În noiembrie 1950 BOR îl hirotonește pe Andrei Moldovan ca episcop ai românilor din America.

Preotul Victor Leu a fost unul din acele persoane care a fugit din țară. Cu ajutorul Casei Regale Române și a englezilor a fost numit episcop la Munchen. Însă în timp Victor Leu s-a îndepărtat de englezi, iar aceștia nu iau mai acordat nici un ajutor și l-au predat sectorului sovietic în 1952. Preotul Leu a fost dus la Moscova, apoi la București unde a fost anchetat. La Salzburg va fi numit Emilian Vasiloschi în locul preotului Leu. Acest nou episcop a fost numit pe Germania și Austria. Parohiile din vestul Europei au fost preluate mai târziu de Teofil Ionescu în locul lui Visarion Puiu.

Continuarea →

Împăratul Traian este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați împărați ai Imperiului Roman. Conducând imperiul între 98 și 117, acesta a reușit să aducă în timpul domniei sale imperiul la întinderea maximă pe care o prezintă istoria. Printre realizările lui Traian din această perioadă se poate aminti anexarea Regatului Dacia ca provincie romană în urma războiului din 105-106, moment care a fost imortalizat într-una dintre marile capodopere arhitecturale ale vremii : Columna lui Traian.

Columna lui Traian, finalizată în 113, prezintă sub forma unui basorelief în formă de spirală, războaiele purtate de către romani cu dacii. Cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, monumentul s-a păstrat până în zilele noastre.

Construită de către Apolodor din Damasc, aceasta a fost amplasată în Forul lui Traian din Roma, iar după moartea împăratului a devenit și monument funerar, cenușa acestuia fiind depusă într-o urmă din aur la baza columnei. Complexitatea Columnei lui Traian este dată nu doar de basoreliefurile extrem de detaliate, dar și de structura interioară care prezintă o scară în spirală spre vârful monumentului unde era amplasată inițial statuia lui Traian, pierdută încă din Antichitate și înlocuită în 1589-1590 cu o statuie a Sfântului Petru. Columna lui Traian este alcătuită din fundație, piedestalul, columna și statuia. Datele tehnice ale columnei sunt absolut impresionante. Înălțimea bazei este de 1,70 metri, înălțimea arborelui este de 26,92 metri, înălțimea blocurilor de 1,5 metri, diametrul arborelui este de 3,6 metri.

Partea inferioară a columnei este reprezentată de scene din primul război cu dacii din 101-102, iar partea superioară de scene din cel de-al doilea război, 105-106. Cu toate că este un monument care glorifică și prezintă două evenimente militare, scenele violente caracteristice războiului sunt destul de puține, fiind prezente mai degrabă scene de glorificare a armatei și a politicii împăratului, servind mai degrabă propagandei împăratului și atragerea încrederii populației romane asupra armatei. Mesajul afișat pe columnă poate fi considerat ca fiind și unul de revanșă.

Pe columnă sunt reprezentate momente precum prima trecere a legiunii romane în nordul Dunării, călătoria lui Traian în Dacia (împăratul a participat personal la război), predarea dacilor, încheierea primului război, podul de peste Dunăre, asaltul capitalei Sarmisegetusa, moartea regelui dac.

Pe columnă sunt reprezentate peste 2.500 de personaje, un număr cu adevărat impresionant. Predomină prezența soldaților, preoților, oamenilor de stat. Sunt prezentate și diverse arme, nave, forturi care ne prezintă tehnica militară a vremii. Detaliile extrem de bine realizate ale basoreliefului lasă privitorul cu impresia că evenimentele de acolo sunt reale și prezintă adevărul istoric. Eroul central al evenimentelor prezentate, Împăratul Traian își face apariția și el pe columnă de aproape 60 de ori. Unii istorici consideră că inițial columna avea o acvilă ce a fost ulterior înlocuită cu statuia lui Traian după moartea acestuia din 117.

Cel mai glorios moment al războaielor, capitularea din 106, este reprezentată pe columnă la final prin reproducerea morții lui Decebal și expunerea capului acestuia în fața trupelor romane. Pe lângă detaliile impresionante regăsite pe columna lui Traian, sunt voci care susțin că aceste elemente prezente pe columnă erau, de fapt, pictate, practică preluată, probabil, de la greci. Tehnica fluorescenței razelor X a demonstrat prezența unor elemente cu nivel atomic corespunzător prezenței culorilor.

Motivele pentru care columna lui Traian este atât de cunoscută sunt păstrarea până în zilele noastre a columnei ca singur element rămas din Forul lui Traian, dar și prin remarcarea acesteia ca fiind cea mai mare sculptură în relief realizată în toată Antichitatea. Colosala columnă a reprezentat de-a lungul istoriei un reper pentru mulți artiști, dar și pentru unii oameni politici. Napoleon Bonaparte dorea secționarea columnei și transportarea acesteia la Paris, ulterior fiind convins să renunțe la această idee. Napoleon al III-lea a reușit să ofere Franței o copie a Columnei lui Traian, Marea Britanie deținând și ea una din dorința reginei Victoria. Muzeul Național de Istorie din București deține și el o copie a Columnei lui Traian

Continuarea →

Cu peste două milenii și jumătate în urmă, la jumătatea secolului VI î.Hr, grecii veniți din Milet au întemeiat pe malul Mării Negre, locul fiind propice schimburilor de mărfuri cu populația geto-dacă, fiind totodată și favorizat datorită golfului și peninsulei formate pe țărmul mării. Săpăturile arheologice au confirmat însă existența umană încă dinainte de venirea grecilor. Perioada de sfârșit a epocii bronzului o descoperire reprezentând un depozit format din 38 obiecte din bronz, excavat in cartierul Palas, care se compune din 12 celturi, 23 securi, un varf de cutit, 2 turte – toate in greutate de peste 7 kg. Câteva secole mai târziu sunt constatate și urme de locuire geto-dacă. [1]

Săpăturile realizate în parcul catedralei ne sugerează faptul că grecii doreau inițial să construiască o factorie comerciala ce precede constituirea coloniei propriu-zise, Tomisul urmând să capete atribuții de polis abia două secole mai târziu, timp în care se constată o dezvoltare și ridicare de apeducte și edificii publice, din care au mai rămas puține.

În secolul I î.Hr, orașele din zona pontică trec sub administrație romană, inclusive Tomisul, aproximativ în 72 î.Hr, urmând ca două decenii mai târziu să treacă sub stăpânirea lui Burebista până la moartea acestuia.

Venirea romanilor se manifestă și prin regruparea orașelor pontice într-o regiune care va regrupa inițial Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos, ulterior adăugându-se și Mesembria. Chiar dacă inițial reședința regiunii se va afla la Odessos, aceasta se va muta la Tomis în timpul secolului I d.Hr. unde se va afla și comandamentul militar al Pontului Euxin. Tot în această perioadă, în Tomis sunt construite temple, piețe publice, băi publice sau ateliere de prelucrat marmura. Tomisul a atins maximul de înflorire în timpul dinastiei Antoninilor şi Severilor în sec. II, iar în anul 138 a devenit metropola Pontului. Tomis este și locul de exil al poetului roman exilat Ovidiu, exilat din ordinul lui Octavian Augustus.

Incepand cu veacul al III-lea p.Chr., pax romana este tot mai des tulburata de invaziile carpo-getilor, de natura sa prejudicieze considerabil viata Tomisului, oras pe care documentele epocii il supranumesc „prea stralucita necropola si capitala a Pontului Stang”.

Catre sfarsitul secolului III si in veacurile urmatoare, pana la imparatul Iustinian (527-565) se vor face mari eforturi pentru refacerea zidului de incinta (vizibil si astazi in Parcul Arheologic). Reformele lui Diocletian au reușit să dea o nouă structură administrative și militară. Regiunea se va numi acum Scythia Minor, iar reședința aflându-se tot la Tomis. Importanța orașului în perioada romană ne este data de existența edificiului roman cu mozaic, monede, ceramică.

Secolele VI-VII au reprezentat și pentru Tomis un moment de răscruce din cauza invaziilor popoarelor migratoare, în anul 601 fiind distrus de avari, stăpânirea bizantină reinstaurându-se abia în 971 când este desființat țaratul bulgar și este recreate o regiune în jurul mării cu capitala la Silistra. În această perioadă se folosește și denumirea de Constanța, denumire ce pare a fi preluată de la un cartier al Tomisului.

Cetatea Tomisului cuprinde:

1. resturi lipsite de monumentalitate din comuna primitivă (epoca fierului) invizibile azi;
2. straturi compacte din epoca greacă veche (sec. VI-IVa.Chr) ascunse;
3. straturi masive elenistice (sec. IV-I a.Chr);
4. construcții de mari proporții din epoca elenistică târzie (sec. I-II d.Chr);
5. resturi importante de temple, antrepozite, edificii publice, pavimente cu mozaic, colonade, străzi și apeducte, piețe comerciale, monumente de artă dispărute, ateliere de marmură, sticlărie și ceramică din epoca imperială romană (sec. I-III d.Chr),
6. basilici cu abside și cripte subterane, edificii publice, străzi pavate, etc din perioada mai dezvoltată a creștinismului (sec. IV-VI d.Chr);
7. zidurile de incintă de circa 3 m grosime cu porți și turnuri de apărare ridicate în sec. III și refăcute până în sec. VI d.Chr.,
8. cartierul bazilicilor creștine și al atelierelor ceramice de pe teritoriul gării vechi.[2]

Straturile de cultură materială antice se succed de sub stratul modern în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului, înălțimea acestora variind între 1 și 7 metri, ajungându-se chiar și la 10 metri în anumite situații.

Zidul de incintă din perioada romano-bizantină este și astăzi parțial vizibil de-a lungul Bulevardului Ferdinand. Acesta era prevăzut cu două porţi şi mai multe turnuri de apărare. Poarta de vest flancată de două turnuri mai păstrează pragul şi cadrul cu urme din sistemul de prindere. Prin ele se făcea legătura cu cetăţile din sud de pe litoral. Poarta de nord, lată de 25 de metri, lega Tomisul de localităţile din nord şi interiorul regiunii. În urma unor săpături realizate în anii ’50, s-a constatat că zidul a fost refăcut în secolul VI, iar traseul fiind identic cu cel din secolul III. Se pot remarca însă și diferențe între cele două construcții, vizibile în zona porții N. idul este, în ordine cronologică, cel mai recent. Zidul de epocă greacă și poate un altul de epocă romană timpurie nu se cunoaște, dar existența lor este bănuită.

Cele două porți ale cetății sunt și ele vizibile astăzi și sunt chiar utilizabile. Poarta de NE, cu celebrul turn al măcelarilor, are o deschidere de 4,3 m. Resturi ale acestui turn pot fi observate chiar în partea dinspre mare a parcului, la doi paşi de harta antică a oraşului. Poarta de SV era flancată de turnuri de apărare rectangulară. Grosimea zidului este de 3,2 m.

Edificiul roman cu mozaic este un alt monument rămas în stare destul de bună și care poate fi admirat și astăzi. Construit în secolele III-IV, acesta era prevăzut cu ziduri groase, subsol cu magazii și mozaic cu elemente geometrice și florale. În muzeul orașului mai pot fi întâlnite și alte elemente din această cetate, precum statuia de marmura a zeitei Fortuna, protectoarea cetatii Tomis, impreuna cu Pontos, zeul Marii Negre, statuia, tot de marmura, a sarpelui Glycon (o divinitate asiatica).

Continuarea →