Consolidarea puterii monarhice în Europa medievală

Până în secolul al XIV-lea avem de-a face în Europa cu un sistem feudal, sistem care va fi înlocuit treptat de monarhii centralizare absolutiste, acestea afirmându-se puternic între secolele XV și XVII. Cauzele centralizării sunt multiple, dintre acestea amintim nevoia de unificare a resurselor militare, realizarea de alianțe prin căsătorie. Așadar, monarhia modernă nu apare sub o anumită doctrină sau ideologie, cum a fost în cazul regimurilor totalitare ale secolului XX, ci ca o necesitate de centralizare a forțelor statului, reprezentând, în primul rând, o transformare a reprezentărilor politice. Desigur, a existat o oarecare dificultate în apariția statului modern, deoarece coagularea nu s-a făcut în jurul ideii de națiune. Totodată, puterea era legitimată, cel mai adesea, prin credințele religioase care atestau o legătura între monarh și Divinitate. 

Bineînțeles că statul modern nu a apărut ca o construcție deja schițată și pusă de pe hârtie în practică. Au existat diverse etape, de la legitimitatea divină la apariția ideilor lui Machiavelli care fundamentează ideea de putere rațională, separată de morală și de religie, dar și apariția ideii de suveranitate a lui Jean Bodin.

În același timp, ruptura dintre stat și Biserică nu a reprezentat o răzvrătire a statelor împotriva papalității, ci a avut cauze inclusiv în cadrul Bisericii. Papalitatea însăși avea probleme din cauza dorinței tot mai puternice de autoritate papală, de extindere a influenței asupra întregii creștinătăți. La aceasta se adaugă și rivalitatea grupurilor de la Roma care vor duce la Marea Schismă Apuseană. 

Juriștii lui Filip cel Frumos (1285-1314) vor încerca să facă din ideea de rex imperator in regno suo argumentul fundamental al Coroanei Franceze. Surprinzător este că papalitatea susține această idee pe tot parcursul secolului al XII-lea. Consolidarea puterii regale a fost puternic influențată și de dorința unionistă deținută de Franța, Spania sau Anglia, care se confruntaseră anterior cu o fărâmițare teritorială, determinată de sistemul feudo-vasalic al secolelor IX-XI, fapt care reprezenta o pierdere parțială a puterii care îl împiedica pe suveran să-și exercite o tutelă directă.

Procesul de consolidare a puterii regale va fi destul de lung și anevoios, finalizându-se total abia în secolul al XVII-lea. Autoritatea consolidată de către seniorii feudali apărută în secolul al X-lea, dezvoltată ulterior preponderent cu puterea militară care influența întreaga politică, a făcut ca procesul să fie de mai lungă durată. 

Istoria medievală este caracterizată prin acest proces de monopolizare a puterii, generat de războaiele care îi determinau pe cei mai puternici să-și elimine adversarii, extinzându-și astfel autoritatea peste teritorii mai vaste. Totuși, acest proces nu a avut același succes în toată Europa. În Sfântul Imperiu Roman Germanic și în nordul Italiei, ieșirea din feudalitate nu a reprezentat și construirea unui centru de putere. 

Imperialismul universal de inspirație romanică, dorit de diverse dinastii europene, nu a avut succes din motive ceva mai complexe, începând cu suprafața relativ mică de formare sau de creare a unui nucleu de pornire pentru un nou imperiu romanic, până la rezistența papală care dorea o putere exclusiv religioasă. 

Un prim pas referitor la apariția statului modern este reprezentat de distincția dintre coroană și rege. Practic, monarhia începe să fie văzută ca o instituție, dincolo de persoana pe care o reprezintă. Deși era prea devreme pentru formarea ideii de națiune, apare ideea de communitas regni– regatul văzut ca o comunitate. Încep să se folosească în Franța și Anglia termenii de corona – reprezentând simbolul regalității, evocându-se statul și interesele sale, precum și termenul de thronus – reprezentând locurile de guvernare.  Cu toate acestea, noțiunea de stat apare abia în secolul al XV-lea. În secolele XV-XVI, distincția între stat și Coroană începe să fie tot mai accentuată.

Ideea de stat vine după mai multe secole de instituționalizare a monarhiei și de naștere a ideii că statul trebuie să reziste indiferent de persoana regelui. Nașterea statului modern apare ca rezultat al unui proces de raționalizare, depersonalizare și sacralizare a puterii. Depersonalizarea puterii se poate observa și într-un cadru simbolistic. Apar ceremoniale regale, semne și embleme monarhice sau generalizarea unor convenții în anturajul regilor care asigură o permanență a gesturilor, a reprezentărilor și a simbolurilor regale. Totuși, depersonalizarea puterii nu este o simplă separare mentală între rege și coroană. Vor apărea treptat idei de delimitare a „bunurilor regelui” de „bunurile regatului”. Filip cel Frumos a fost primul care a stabilit o astfel de distincție, alocând ulterior anual o parte a bugetului pentru Coroană. 

Pentru a se pune bazele unei perpetuări a puterii pentru a nu mai exista permanent amenințarea luptelor pentru putere, se vor adopta câteva reguli fundamentale privitoare la regalitate, care vor fi înscrise în registrele juriștilor regali. Printre acestea se află și principiile de succesiune la tron, principii de la care niciun rege nu se putea deroga, principii apărute inițial în Franța și care prevedeau primogenitura. De asemenea, erau îndepărtate femeile și rudele acestora de la succesiuni.

De asemenea, regula „indisponibilității regale” era una dintre cele mai importante și prevedea neposedarea Coroanei ca ceva personal de către rege, ci reprezenta o îndatorire asumată, fiind interzise abdicarea și îndepărtarea de la tron al succesorului său legitim.

Regula de continuitate a coroanei împiedică perioadele de interregn și a apărut cu scopul de a nu destabiliza situația politică prin accederea la putere a unui monarh care nu avea drept de a rămâne la putere după terminarea perioadei de interregn. Începând cu Francisc I, apare celebra sintagmă „Regele a murit, trăiască regele!”. În 1566 apare regula de inalienabilitate a domeniului, conform căreia regele nu poate ceda liber domeniului regal. 

Avântul protestantismului reprezintă o nouă lovitură pentru papalitate. Spre deosebire de Schisma Ortodoxă din 1054, afirmarea protestantismului a generat nu doar conflicte religioase, ci și politice. Într-o Europă unde majoritatea monarhiilor își clădiseră autoritatea pe baza eliminării mișcărilor minoritare religioase, catolicismul devine o religie a regilor, deci implicit și a statelor. Reforma va afecta în special Europa nordică si centrală. Din punct de vedere politic, urmările apariției și dezvoltării reformei nu sunt uniforme la nivel european. Elveția va ajunge să-și mențină o unitate politică prin pacea de la Kappel din 1531, însă în Franța au loc cele mai grave tulburări. Începe astfel un război civil pe fond religios. Conflict a început în 1562, și se încearcă a fi stopat prin Edictul de la Amboise, un an mai târziu, însă conflictul va înceta în 1598 ca urmare a Edictului din Nantes. Au loc 8 războaie religioase, asasinări politice și masacre precum Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572 când sunt masacrați 30.000 de hughenoți. Pe fontul acestor evenimente, se va aplica principiul catolicizării regelui (1589). Astfel, Henric al IV-lea nu va putea urca pe tron decât după ce va fi obligat să abjure.

Declinul concepției feudale care se baza pe o privire a regalității sprijinite pe codul moralei și al cutumei va acompania dezvoltarea statului monarhic. Astfel, se raționalizează activitățile politice prin birocratizarea aparatului de stat și prin codificarea regulilor monarhice, încercându-se schițarea unui drept public laic. Birocratizarea este destul de lentă și apare în Franța, unde regele este nevoit, din cauza extinderii puterii la nivelul întregului regat, să dezvolte un aparat administrativ în domeniile aflate sub jurisdicția sa. Extinderea puterii îl va determina pe rege să creeze și instituții noi, care la început vor lua forma unor consilii sau curți, formate din marii feudali și marii învățați, care se vor reprezenta doar pe ei.

Începând cu secolul al XIV-lea, mitul persoanei regelui se perfecționează. Dacă în secolul al XIII-lea erau lăudate virtuțile creștine ale regelui, în secolul XIV apar referințe noi, moderne. Sunt reluate adesea valori antice, precum puterea, forța, rațiunea, înțelepciunea, prudența. 

De asemenea, începând cu secolul al XIV-lea, învățații aflați la curțile regale încep să se intereseze de viața în regat și de istoria acestuia și să selecteze evenimentele glorioase ale regilor anteriori. Edificarea statului rezultă din stabilizarea frontierelor regatelor. Regulile de întâietate încep să fie puse în discuție, îndeosebi după efectul războaiele între coroanele Franței și Angliei. 

Așadar, construirea monarhiei este însoțită la toate nivelurile de înmulțirea simbolurilor și ritualurilor ce pun în scenă puterea și maiestatea regelui. Deplasările regale prin regat devin tot mai elaborate, incluzând ceremonii care atestă o grandoare a monarhiei, totul fiind gândit pentru a arăta preeminența regelui asupra nobilimii feudale. 

Continuarea

România în secolul XX

Cursul România în secolul XX se adresează elevilor de clasa a VIII-a și are ca scop oferirea unei continuități în studiul istoriei românești, aceștia urmând în anul școlar precedent cursul Istorie modernă românească, având ca obiectiv studiul istoriei românești din secolul al XIX-lea până la Primul Război Mondial. 

În secolul al XX-lea, România, la fel ca majoritatea statelor, au fost prinse în vârtejul denumit de unii istorici precum Eric Hobsbawm drept secolul extremelor. Deși o perioadă relativ scurtă, anii cuprinși între 1918 și 1989 au fost plini de schimbări și transformări din toate punctele de vedere pentru poporul român. Dacă în 1918 românii își vedeau visul împlinit prin înfăptuirea României Mari, în 1940 acest vis s-a spulberat, România revenind la granițele aproape identice cu cele de la 1859, fiind nevoită să facă compromisuri și concesii, până când tradiția noastră democratică a fost distrusă de regimul comunist. Până și regimul comunist a fost unul particular, ideea de național-comunism contrastând puternic ideea de globalizare a revoluției dorite de fondatorii ideologiei. În fine, după jumătate de secol de dictatură comunistă, românii au din nou șansa la democrație, însă, aparent, nu știu ce să facă cu ea.

Cursul România în secolul XX are ca obiectiv principal cunoașterea istoriei recente și conștientizarea importanței deosebite pe care o au libertatea, democrația, libera exprimare. Într-o societate împărțită între nostalgici ai comunismului și adversari ai comunismului, cursul România în secolul XX are menirea de a oferi o viziune corectă asupra societății românești și a valorilor acesteia.

Argumentele în favoarea unui astfel de studiu sunt numeroase:

  • Se adresează elevilor de gimnaziu;
  • Formează și dezvoltă gândirea creativă, prin metodele și tehnicile specifice de investigare a faptelor istorice;
  • Contribuie la construirea unei vieți de calitate, prin valorile promovate;
  • Favorizează fundamentarea unei culturi generale, necesară oricărui cetățean al unei societăți democratice;
  • Elevii își pot forma o imagine de ansamblu cu privire la lumea în care trăiesc sub aspect, în primul rând, istoric;
  • Tema oferă posibilitatea studiului a numeroase surse prin intermediul mijloacelor audio-video, a tehnologiei moderne;
  • Oferă posibilitatea elevilor să conștientizeze mai bine valorile democratice, liberale și naționale.

COMPETENȚE GENERALE

  1. Utilizarea eficientă a comunicării și limbajului de specialitate;
  2. Exersarea demersurilor și acțiunilor civice democratice;
  3. Aplicarea principiilor și metodelor adecvate în abordarea surselor istorice;
  4. Folosirea resurselor care susțin învățarea permanentă.

COMPETENȚE SPECIFICE:

Competențe specificeActivități de învățare
1.1. Utilizarea coordonatelor de timp şi spaţiu în rezolvarea unor situaţii-problemă  precizarea timpului şi a spaţiului identificate în texte la prima vedere realizarea de portofolii individuale/pe echipe care să cuprindă materiale grupate pe coordonate de timp şi spaţiu, pentru rezolvarea unor situaţii-problemă exerciţii de localizare pe un suport cartografic dat şi descrierea unor elemente observabile (localităţi, monumente şi locuri de comemorare, locuri de bătălii etc.) 
1.2 Analizarea faptelor istorice utilizând coordonate spaţio-temporale în contexte diferite  exerciţii de analiză comparativă a faptelor istorice din perspectivă temporală şi spaţială în contexte diferite de comunicare realizarea unei investigaţii asupra unor fapte/ procese istorice, din perspective multiple selectate pe criterii cronologice şi spaţiale alcătuirea unor proiecte de grup care să prezinte tema „imaginii celuilalt” în diferite perioade istorice  
2.1. Prezentarea unei teme istorice prin valorificarea informaţiilor oferite de diverse surse  realizarea de fişe de lectură după diverse surse scriseelaborarea de referate care să valorifice informaţii oferite de surse diversealcătuirea unor repertorii de surse istorice pentru o anumită temărealizarea unui discurs pe o temă de istorie pe baza informaţiilor oferite de surse 
2.2. Argumentarea unei opinii referitoare la un fapt istoric prin utilizarea informaţiilor provenite din diferite surse  elaborarea unor eseuri tematice argumentative referitoare la un fapt istoric, prin folosirea informaţiilor din diferite surse dezbateri referitoare la un fapt/proces/personaj istoric exprimarea argumentată a unor opinii, puncte de vedere, convingeri referitoare la un fapt/proces/personaj istoric  
3.1Valorificarea experienţelor istorice oferite de acţiunea personalităţilor/grupurilor în contexte istorice variate  utilizarea instrumentelor de lucru/informare (exempludicţionare, culegeri de documente, enciclopedii, media, memorii etc.) pentru emiterea de judecăţi de valoare asupra contribuţiei personalităţilor/grupurilor în istorie realizarea de prezentări care să valorifice experienţele istorice oferite de acţiunea personalităţilor/ grupurilor în contexte variate realizarea unor dezbateri pe probleme sensibile şi controversate  
3.2. Realizarea de proiecte care promovează diversitatea socio-culturală  utilizarea instrumentelor de lucru/informare pentru înregistrarea referinţelor bibliografice în vederea realizării unor referate realizarea de investigaţii în urma unor vizite tematice la diferite obiective de interes pentru înţelegerea diversităţii socio-culturale la nivel local, regional, naţional (lăcaşe de cult, muzee etc.) realizarea de prezentări/portofolii individuale sau pe grupe care să conţină fotografii, mărturii etc. care să surprindă diversitatea socio-culturală la nivel local/regional/naţional alcătuirea unor proiecte pentru dezvoltarea comunităţii locale/naţionale valorificând diversitatea etnică, religioasă, culturală 
4.1. Realizarea unor investigaţii istorice prin utilizarea resurselor multimedia  alcătuirea unei baze de date digitale (surse, fotografii, înregistrări video şi audio) – portofoliu digital – realizarea planului unor investigaţii/cercetări prin constituirea unui grup de discuţii pe o reţea de socializare realizarea unor reportaje despre acţiuni sau persoane contemporane cu evenimente istorice folosind resurse multimedia 
4.2. Iniţierea, dezvoltarea şi aplicarea de proiecte individuale şi de grup valorificând diverse experienţe istorice  realizarea unor fişe de lucru cu privire la activitatea de investigare a resurselor multimediaelaborarea unor proiecte de istorie familială/locală valorificând resursele oferite de istoria oralărealizarea de activităţi cu tematică socială prin utilizarea metodelor nonformale
4.3. Adaptarea perspectivelor transdisciplinare în abordarea unor probleme sensibile şi controversate în istorie şi în viaţa cotidiană  organizarea unor dezbateri asupra unor situaţii sensibile care implică stereotipuri şI prejudecăţi folosind surse diverseelaborarea unor proiecte transdisciplinare cu privire la un eveniment/proces/personaj istoric folosind informaţii diverse realizarea unui afiş/poster cu privire la respectarea drepturilor omului 

EVALUAREA:

  • La începutul anului școlar se va opta pentru o evaluare inițială. În ciuda faptului că opționalul nu s-a studiat în clasele precedente, în cadrul lui vor fi studiate noțiuni precum comunismul în România, monarhia, formarea României Mari, perioada interbelică, noțiuni pe care elevii le-au mai studiat, în treacăt, în anul școlar precedent la disciplina Istorie.
  • Pe tot parcursul anului școlar se va realiza evaluarea formativă
  • La fiecare final de capitol și la fiecare final de semestru se va realiza evaluarea sumativă.
  • În fiecare oră mixtă vor avea loc evaluările orale, cu scopul chestionării elevilor, a punerii în evidență a competențelor deprinse de elevi.
  • Ocazional vor avea loc și evaluări scrise, de tip extemporal, acestea având un caracter motivațional foarte puternic, deoarece îi va determina pe elevi să învețe constant, nu în salturi.
  • La final de semestru, elevii vor fi îndemnați să realizeze un proiect, acesta fiind considerat benefic deoarece poate ajuta elevul în a-și dezvolta abilitățile de sinteză, de exprimare a unei opinii, de studiu a unui document istoric, de așezare în pagină a unui text. 
  • La final de an școlar, elevii vor fi evaluați printr-un portofoliu, deoarece acesta va reprezenta tot parcursul elevului la cursul România în secolul XX.

SUGESTII METODOLOGICE

Pentru a obţine efectul dorit, ţinând cont de nivelul de pregătire şi de disponibilitatea clasei, trebuie utilizate diverse strategii de predare-învăţare, în raport cu obiectivele propuse. 

În cadrul opționalului Politică și Societate în America latină se vor folosi: expunerea, explicaţia, descoperirea didactică (independentă, dirijată), brainstorming-ul, studiul de caz, algoritmizarea, exerciţiul practic, rezolvarea de probleme. 

Ca mijloace de învăţământ, pentru a facilita transmiterea de cunoştinţe, evaluarea unor achiziţii, se vor folosi: 

  • mijloace de învăţământ care cuprind mesaj didactic: suporturi figurative și grafice (planşe iconice, albume fotografice etc.), mijloace tehnice audiovizuale (prezentări powerpoint, filme).
  • mijloace de învăţământ care favorizează transmiterea informaţiilor didactice: calculatoare conectate la Internet.

STRATEGII DIDACTICE FOLOSITE

În cadrul opționalului România în secolul XX se vor folosi strategii didactice cât mai atractive. Orele de curs se vor baza pe expunere directă și conversație, însă vor include, în mod obligatoriu, strategii didactice precum demonstrațiaproblematizareaconversația euristică, studiul de cazbrainstorming-ul. 

Scopul principal al acestui opțional este acela de a depăși bariera învățământului tradițional în care cadrul didactic se limitează la expunere și dorește să inoveze pe cât posibil actul învățării, concertând atenția pe învățarea în clasă și pe descoperire.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Papacostea Șerban, Hitchins Keith, Teodor Pompiliu, Istoria României, editura Corint;
  2. Boia Lucian, Suveranii României, editura Humanitas;
  3. Cloval P., Geopolitică şi geostrategie – Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, 2001;
  4. Dobrescu Paul, Geopolitica, Comunicare.ro, București, 2008;
  5. Ionescu E. Mihai, O istorie trăită: relațiile internaționale 1990-1995, Editura Mondelin, 1996;
  6. Iordache Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913, Editura Paideia, București, 1998;
  7. Marin V., Geopolitica – XXI. Fundamente, Editura Tipona, Braşov, 2002;
  8. Năstase A., Bătălia pentru viitor, Editura New Open Media, Bucureşti, 2000;
  9. Nistor Ionuț, „Problema Aromănâ” în Raporturile României cu Statele Balcanice (1903-1913), Editura Universități „Alexandru Ion Cuza” Iași, Iași, 2009;
  10. Scurtu Ioan, Buzatu Gheorghe, istoria Românilor în secolul XX, editura Paideia;
  11. Scurtu Ioan, Istoria României în anii 1918-1940, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1996;
  12. Scurtu Ioan, Monarhia în România, editura Danubiu;
  13. Topor Claudiu – Lucian, Germania, România și Războaiele Balcanice (1912-1913), Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008;
  14. Zbuchea Gheorghe, România și Războaiele Balcanice. 1912-1913. pagini de istorie sud-est europeană, Editura Albatros, București, 1999.

Édouard Manet și începuturile Impresionismului

Modernitatea începe să se facă simțită pe continentul european încă din secolul al XVIII-lea, iar după Revoluția Franceză și Războaiele Napoleoniene, ideile de libertate și egalitate sunt răspândite pe întregul continent. S-au reformat unele instituții, au apărut alte state, tot continentul trece printr-o schimbare. Cum era de așteptat, și arta se va reinventa, apărând noi curente artistice. De asemenea, foarte previzibil, această revoluție artistică s-a făcut resimțită, pentru prima oară, tot în Franța. 

De cele mai multe ori, o schimbare este primită cu reticență. Așa s-a întâmplat și cu noul curent artistic, Impresionismul, manifestat cu precădere în perioada cuprinsă între anii 1865-1885, prin artiști precum Claude Monet, Paul Cézanne sau Edgar Degas, iar numele curentului provine de la pictura Impression, soleil levant, realizată în 1872 de către Claude Monet. Édouard Manet, o figură importantă a perioadei, este considerat ca fiind un precursor al Impresionismului, acesta neparticipând la expozițiile impresioniștilor. Cu toate acestea, picturile lui Manet au influențat și au pregătit terenul pentru apariția Impresionismului.

Întrucât noile picturi nu respectau standardele impuse de Academie, Napoleon al III-lea a interzis expunerea acestora, fiind interzise atât picturi ale lui Manet, cât și ale altor pictori ai vremii. Motivul cel mai des invocat era indecența. Desigur, nu doar împăratul era contrariat de noul curent. Noul curent a fost intens discutat, ridiculizat, aclamat. Oamenii erau bulversați de noul stil pe care nu știau cum să îl perceapă. Întrucât lucrările nu mai erau acceptate în saloanele oficiale, artiștii își for face unul propriu, denumit Le salon des refusés.

În 1863, Édouard Manet pictează două dintre tablourile care au dat naștere unui val de controverse: Olympia și Le Déjeuner sur l’herbeLucrarea Le Déjeuner sur l’herbe constituie un adevărat început în transformarea concepției despre culoare și lumină. 

La o primă analiză a tabloului Le Déjeuner sur l’herbeputem deduce de ce la vremea respectivă a fost greu de acceptat de către întregul public. Pictura prezintă o relaxare totală a personajelor, o relaxare ce nu corespundea cu viața din înalta societate pariziană de la acea vreme. Primul element care atrage inevitabil privirea este contrastul dintre prezența femeii fără haine și celelalte două personaje prezente în același plan, și anume de doi domni îmbrăcați elegant care ignoră complet prezența femeii, sau, mai degrabă, postura în care aceasta se găsește. În plan îndepărtat mai este o femeie care, după unele păreri, ar face un gest, de asemenea, erotic. 

Lângă coșul cu resturi de mâncare putem remarca hainele doamnei din prim-plan, deci putem presupune că acest tablou ar  avea o poveste. Cele patru persoane, posibil două cupluri, au venit la iarbă verde, iar, după ce au consumat produsele alimentare pe care le luaseră cu ei, s-au făcut mai comozi. Unul dintre cei doi domni pare să explice ceva, gesticulând cu mâna dreaptă, însă subiectul conversației pare să fie unul banal, la fel ca și momentul imortalizat. 

Privirea femeii care este îndreptată spre privitor pare să fie una foarte normală, ca și când cineva care se află într-o discuție și întoarce capul pentru scurt timp spre a vedea o mișcare din apropiere, privitorul care se află în trecere. De asemenea, personajele se află într-o apropiere foarte mare una față de cealaltă. Chiar dacă presupunem că unul dintre bărbați este soțul femeii, celălalt, oricare ar fi acesta, este nepotrivit de aproape. Putem observa și un contrast între bărbații și femeile din tablou. Bărbații sunt îmbrăcați într-un stil clasic, în timp ce una dintre femei este dezbrăcată, iar cealaltă este îmbrăcată destul de sumar.

Decorul este, de asemenea, unul interesant. Resturile de mâncare și coșul vărsat sugerează că tocmai fusese servită masa. Momentul de după masă este unul destul de intim, în special în cazul de față, când este vorba despre o ieșire la iarbă verde, deci nu poate fi vorba despre un dineu oficial. De asemenea, momentul de după masă nu se obișnuiește să fie imortalizat într-o pictură. Dacă astăzi se poate realiza un tablou cu orice temă, întrucât nimic nu pare să mai surprindă, la vremea respectivă picturile obișnuiau să aibă două teme: istorice și religioase, iar personajele prezente în Le Déjeuner sur l’herbe nu sunt personalități istorice și cu atât mai puțin sfinți sau personaje mitologice.

Astfel, un moment inexpresiv, banal, precum momentul de după masă, când oamenii se întind și se relaxează, este imortalizat având totodată și elemente noi. Așadar, se sugerează faptul că nuditatea este un lucru absolut normal pentru acești oameni, contrar convingerilor societății. Evident, nu de aceeași părere au fost și criticii de artă, dar și pasionații de pictură ai vremii, care au considerat că nu este normală și banală o asemenea postură. Totodată, privind la decor, putem remarca faptul că participanții la masă consumaseră o cantitate însemnată de alcool, consumul mare de alcool nefiind privit nici el cu ochi buni de către societate. 

La o analiză mai profundă a picturii, putem spune că privirile personajelor pot avea o însemnătate mai profundă, în special cea a femeii. Privirea extrem de liniștită și desprinsă dintr-un mediu familiar este foarte expresivă. Femeia pare a fi extrem de abordabilă, dând senzația că, dacă i s-ar adresa o întrebare, ar răspunde cu o lejeritate extraordinară. Această senzație oferită de privirea ochilor îndeamnă privitorul să se alăture acestui moment, să vină și să se așeze lângă personajele din tablou și să adere la ritualul din timpul și de după dejun. Desigur, în perioada în care a fost pictat tabloul, privitorii au reacționat, cel mai adesea, prin râsete sau prin indignare. Astăzi, invitația femeii de a te alătura poate genera, mai degrabă, un zâmbet care ar da de gol privitorul că, de fapt, consideră invitația ca fiind tentantă. 

Dincolo de toate aceste impresii, lucrarea are ca temă conversația, dar nu ca acțiune, ci ca modalitate de construcție compozițională. Subiectul este ales după lucrarea lui Giorgione, Concert Câmpenesc și constituie un adevărat început în transformarea concepției despre culoare și lumină. Prin centrarea luminii și prin utilizarea de culori închise pentru fundal, acesta face ca atenția privitorului să se îndrepte inevitabil spre un anumit punct. Lipsa clar-obscurului, care nu mai dă efecte de volum, precum și raporturile reciproce dintre culorile ce alcătuiesc întreg spațiul pictural și care nu mai modelează sau reliefează forma, constituie elemente de noutate. Ca și elemente definitorii, autorul folosește tonuri plate, întinse uniform pe suprafețe mari, fără nuanțe, și folosește negrul ca și culoare. 

Remarcăm astfel că Édouard Manet, prin tehnicile folosite, poate fi considerat un veritabil precursor al Impresionismului, lucrările sale pregătind terenul pentru apariția unui nou curent artistic. Cu toate că Manet se apropie de tehnica impresionistă, acesta nu ajunge la o diviziune a tonurilor, iar peisajul este încă folosit ca un cadru de desfășurare a unei acțiuni, și nu doar pretext pentru studiul luminii sau al culorii. 

Continuarea