Problema traficului de persoane reprezintă actualmente una dintre cele mai grave probleme întâlnite pe mapamond. Deși cele mai titrate probleme ale societății actuale sunt traficul și consumul de droguri, decadența morală, tensiunile dintre diverse state ale lumii sau prostituția, o problemă de o gravitate excepțională este reprezentată de traficul de persoane. Motivele pentru care acest subiect nu este la fel de popular este acela că majoritatea oamenilor se gândesc că sunt șanse mici ca tocmai ei să treacă printr-o astfel de experiență. 

Și totuși, aceasta este una dintre cele mai grave probleme ale societății secolului XXI, când echivalentul populației României, Macedoniei, Bulgariei și Serbiei reprezintă totalul persoanelor aflate sub incidența sclaviei economice, sexuale sau de alt tip. Puțini sunt cei care știu că prețul unei fete în Europa variază în jurul sumei de 2500 de dolari americani, ajungând în statele asiatice în jurul incredibilei sume de 5 dolari. Desigur, dacă problema drogurilor a ajuns să fie una tolerată sau acceptată, din cauza multitudinii cazurilor de consumatori, traficul de persoane este o problemă care implică mult mai mulți factori și poate avea urmări de neimaginat, precum lipsa libertății, prostituție forțată, viol, moartea persoanei, traume psihologice ireversibile, muncă forțată, cerșetorie, etc. În România, în anul 2019, 74% dintre victimele traficului de persoane au fost folosite în scopuri sexuale. 

Unele dintre motivele pentru care traficul de persoane este o problemă demnă de luat în calcul, dincolo de gravitatea faptei, sunt deschiderea mediului online către copii și tineri, internetul putând reprezenta o sursă bună de racolare pentru posibilii infractori, pedofili, răpitori, etc. 

În vederea combaterii traficului de persoane, se recomandă efectuarea de diverse activități în școală pentru a determina conștientizarea în rândul tinerilor. Așa cum am precizat, deși problema este una de o gravitate excepțională, mulți dintre tineri nu conștientizează, de fapt, ce este acela un viol, o răpire sau lipsirea de libertate. 

O activitate necesară ar putea fi reprezentată de o sesiune de informare organizată în parteneriat cu poliția de proximitate, în care să li se prezinte elevilor adevărata față a societății, fiind expuse cazuri concrete ale unor victime ale traficului de persoane. 

De asemenea, o altă acțiune ce poate fi realizată în cadrul orelor de dirigenție sau educație socială poate fi reprezentată de o lecție despre securitatea pe internet, despre modalitățile prin care poate fi securizat un cont de Instagram sau Facebook, despre cum ar trebui ca tinerii și copiii să se comporte în mediul online.

Ora de dirigenție poate fi cel mai prielnic moment pentru desfășurarea unei astfel de activități. Se poate începe printr-o poveste hazlie, o glumă pentru captarea atenției elevilor, folosindu-se apoi imagini, filmulețe sau povești care fac trimitere la viața reală. Se recomandă implicarea elevilor și utilizarea unor materiale ilustrative, a limbajului non-verbal, corporal, evitând încheierea discuției printr-un punct care să nu permită continuarea acesteia, lăsând astfel loc unor astfel de discuții ulterioare, dar și unor introspecții. 

Se poate utiliza și studiul de caz, întrucât este un subiect sensibil, iar povestea unei fete tinere ce a fost victima traficului de persoane poate impresiona publicul, determinând elevii să fie mult mai atenți în viitor și mai băgători de seamă. 

La ora de dirigenție se pot realiza discuții pe tematica traficului de persoane atât sub forma unor discuții dirijate, cât și folosind metoda brainstorming-ului. Se recomandă și lecturarea unor povestiri reale în clasă, urmate de reflecție personală. 

Scopul acestor lecții de dirigenție nu este doar acela de a conștientiza gravitatea problemei pe care o reprezintă traficul de persoane, ci și faptul că dreptul/capacitatea de a refuza sunt mai mici decât în cazul tentației de a fuma în spatele liceului sau de a consuma un drog, întrucât aici este vorba despre coruperea ființei umane în tot cuprinsul său, aceasta fiind tratată ca pe un obiect, nu ca pe o piață de desfacere pentru produse stupefiante, cum este cazul drogurilor. 

În vederea desfășurării orelor de dirigenție sau educație socială, se pot utiliza fișe de lucru care să îi facă pe elevi să înțeleagă: ce anume determină ca o persoană să fie vulnerabilă traficului de persoane? Cum poate fi evitat traficul de persoane? Cui ne adresăm? 

De asemenea, având în vedere faptul că problema traficului de persoane este una în mod evident socială, se recomandă abordarea problemei și în ședințele cu părinții, în special în clasele unde predomină categorii vulnerabile, precum fetele, persoanele de etnie romă, persoanele dezavantajate financiar, cu probleme în familie, familiile cu un singur părinte, etc. 

Așadar, remarcăm faptul că problema traficului de persoane este una de o gravitate deosebită, ceea ce determină o activitate constantă la orele de dirigenție și educație socială, nu doar realizarea unei activități singulare care să fie uitată și tratată ca oricare lecție. 

Continuarea →

Până în secolul al XIV-lea avem de-a face în Europa cu un sistem feudal, sistem care va fi înlocuit treptat de monarhii centralizare absolutiste, acestea afirmându-se puternic între secolele XV și XVII. Cauzele centralizării sunt multiple, dintre acestea amintim nevoia de unificare a resurselor militare, realizarea de alianțe prin căsătorie. Așadar, monarhia modernă nu apare sub o anumită doctrină sau ideologie, cum a fost în cazul regimurilor totalitare ale secolului XX, ci ca o necesitate de centralizare a forțelor statului, reprezentând, în primul rând, o transformare a reprezentărilor politice. Desigur, a existat o oarecare dificultate în apariția statului modern, deoarece coagularea nu s-a făcut în jurul ideii de națiune. Totodată, puterea era legitimată, cel mai adesea, prin credințele religioase care atestau o legătura între monarh și Divinitate. 

Bineînțeles că statul modern nu a apărut ca o construcție deja schițată și pusă de pe hârtie în practică. Au existat diverse etape, de la legitimitatea divină la apariția ideilor lui Machiavelli care fundamentează ideea de putere rațională, separată de morală și de religie, dar și apariția ideii de suveranitate a lui Jean Bodin.

În același timp, ruptura dintre stat și Biserică nu a reprezentat o răzvrătire a statelor împotriva papalității, ci a avut cauze inclusiv în cadrul Bisericii. Papalitatea însăși avea probleme din cauza dorinței tot mai puternice de autoritate papală, de extindere a influenței asupra întregii creștinătăți. La aceasta se adaugă și rivalitatea grupurilor de la Roma care vor duce la Marea Schismă Apuseană. 

Juriștii lui Filip cel Frumos (1285-1314) vor încerca să facă din ideea de rex imperator in regno suo argumentul fundamental al Coroanei Franceze. Surprinzător este că papalitatea susține această idee pe tot parcursul secolului al XII-lea. Consolidarea puterii regale a fost puternic influențată și de dorința unionistă deținută de Franța, Spania sau Anglia, care se confruntaseră anterior cu o fărâmițare teritorială, determinată de sistemul feudo-vasalic al secolelor IX-XI, fapt care reprezenta o pierdere parțială a puterii care îl împiedica pe suveran să-și exercite o tutelă directă.

Procesul de consolidare a puterii regale va fi destul de lung și anevoios, finalizându-se total abia în secolul al XVII-lea. Autoritatea consolidată de către seniorii feudali apărută în secolul al X-lea, dezvoltată ulterior preponderent cu puterea militară care influența întreaga politică, a făcut ca procesul să fie de mai lungă durată. 

Istoria medievală este caracterizată prin acest proces de monopolizare a puterii, generat de războaiele care îi determinau pe cei mai puternici să-și elimine adversarii, extinzându-și astfel autoritatea peste teritorii mai vaste. Totuși, acest proces nu a avut același succes în toată Europa. În Sfântul Imperiu Roman Germanic și în nordul Italiei, ieșirea din feudalitate nu a reprezentat și construirea unui centru de putere. 

Imperialismul universal de inspirație romanică, dorit de diverse dinastii europene, nu a avut succes din motive ceva mai complexe, începând cu suprafața relativ mică de formare sau de creare a unui nucleu de pornire pentru un nou imperiu romanic, până la rezistența papală care dorea o putere exclusiv religioasă. 

Un prim pas referitor la apariția statului modern este reprezentat de distincția dintre coroană și rege. Practic, monarhia începe să fie văzută ca o instituție, dincolo de persoana pe care o reprezintă. Deși era prea devreme pentru formarea ideii de națiune, apare ideea de communitas regni– regatul văzut ca o comunitate. Încep să se folosească în Franța și Anglia termenii de corona – reprezentând simbolul regalității, evocându-se statul și interesele sale, precum și termenul de thronus – reprezentând locurile de guvernare.  Cu toate acestea, noțiunea de stat apare abia în secolul al XV-lea. În secolele XV-XVI, distincția între stat și Coroană începe să fie tot mai accentuată.

Ideea de stat vine după mai multe secole de instituționalizare a monarhiei și de naștere a ideii că statul trebuie să reziste indiferent de persoana regelui. Nașterea statului modern apare ca rezultat al unui proces de raționalizare, depersonalizare și sacralizare a puterii. Depersonalizarea puterii se poate observa și într-un cadru simbolistic. Apar ceremoniale regale, semne și embleme monarhice sau generalizarea unor convenții în anturajul regilor care asigură o permanență a gesturilor, a reprezentărilor și a simbolurilor regale. Totuși, depersonalizarea puterii nu este o simplă separare mentală între rege și coroană. Vor apărea treptat idei de delimitare a „bunurilor regelui” de „bunurile regatului”. Filip cel Frumos a fost primul care a stabilit o astfel de distincție, alocând ulterior anual o parte a bugetului pentru Coroană. 

Pentru a se pune bazele unei perpetuări a puterii pentru a nu mai exista permanent amenințarea luptelor pentru putere, se vor adopta câteva reguli fundamentale privitoare la regalitate, care vor fi înscrise în registrele juriștilor regali. Printre acestea se află și principiile de succesiune la tron, principii de la care niciun rege nu se putea deroga, principii apărute inițial în Franța și care prevedeau primogenitura. De asemenea, erau îndepărtate femeile și rudele acestora de la succesiuni.

De asemenea, regula „indisponibilității regale” era una dintre cele mai importante și prevedea neposedarea Coroanei ca ceva personal de către rege, ci reprezenta o îndatorire asumată, fiind interzise abdicarea și îndepărtarea de la tron al succesorului său legitim.

Regula de continuitate a coroanei împiedică perioadele de interregn și a apărut cu scopul de a nu destabiliza situația politică prin accederea la putere a unui monarh care nu avea drept de a rămâne la putere după terminarea perioadei de interregn. Începând cu Francisc I, apare celebra sintagmă „Regele a murit, trăiască regele!”. În 1566 apare regula de inalienabilitate a domeniului, conform căreia regele nu poate ceda liber domeniului regal. 

Avântul protestantismului reprezintă o nouă lovitură pentru papalitate. Spre deosebire de Schisma Ortodoxă din 1054, afirmarea protestantismului a generat nu doar conflicte religioase, ci și politice. Într-o Europă unde majoritatea monarhiilor își clădiseră autoritatea pe baza eliminării mișcărilor minoritare religioase, catolicismul devine o religie a regilor, deci implicit și a statelor. Reforma va afecta în special Europa nordică si centrală. Din punct de vedere politic, urmările apariției și dezvoltării reformei nu sunt uniforme la nivel european. Elveția va ajunge să-și mențină o unitate politică prin pacea de la Kappel din 1531, însă în Franța au loc cele mai grave tulburări. Începe astfel un război civil pe fond religios. Conflict a început în 1562, și se încearcă a fi stopat prin Edictul de la Amboise, un an mai târziu, însă conflictul va înceta în 1598 ca urmare a Edictului din Nantes. Au loc 8 războaie religioase, asasinări politice și masacre precum Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572 când sunt masacrați 30.000 de hughenoți. Pe fontul acestor evenimente, se va aplica principiul catolicizării regelui (1589). Astfel, Henric al IV-lea nu va putea urca pe tron decât după ce va fi obligat să abjure.

Declinul concepției feudale care se baza pe o privire a regalității sprijinite pe codul moralei și al cutumei va acompania dezvoltarea statului monarhic. Astfel, se raționalizează activitățile politice prin birocratizarea aparatului de stat și prin codificarea regulilor monarhice, încercându-se schițarea unui drept public laic. Birocratizarea este destul de lentă și apare în Franța, unde regele este nevoit, din cauza extinderii puterii la nivelul întregului regat, să dezvolte un aparat administrativ în domeniile aflate sub jurisdicția sa. Extinderea puterii îl va determina pe rege să creeze și instituții noi, care la început vor lua forma unor consilii sau curți, formate din marii feudali și marii învățați, care se vor reprezenta doar pe ei.

Începând cu secolul al XIV-lea, mitul persoanei regelui se perfecționează. Dacă în secolul al XIII-lea erau lăudate virtuțile creștine ale regelui, în secolul XIV apar referințe noi, moderne. Sunt reluate adesea valori antice, precum puterea, forța, rațiunea, înțelepciunea, prudența. 

De asemenea, începând cu secolul al XIV-lea, învățații aflați la curțile regale încep să se intereseze de viața în regat și de istoria acestuia și să selecteze evenimentele glorioase ale regilor anteriori. Edificarea statului rezultă din stabilizarea frontierelor regatelor. Regulile de întâietate încep să fie puse în discuție, îndeosebi după efectul războaiele între coroanele Franței și Angliei. 

Așadar, construirea monarhiei este însoțită la toate nivelurile de înmulțirea simbolurilor și ritualurilor ce pun în scenă puterea și maiestatea regelui. Deplasările regale prin regat devin tot mai elaborate, incluzând ceremonii care atestă o grandoare a monarhiei, totul fiind gândit pentru a arăta preeminența regelui asupra nobilimii feudale. 

Continuarea →

Modernitatea începe să se facă simțită pe continentul european încă din secolul al XVIII-lea, iar după Revoluția Franceză și Războaiele Napoleoniene, ideile de libertate și egalitate sunt răspândite pe întregul continent. S-au reformat unele instituții, au apărut alte state, tot continentul trece printr-o schimbare. Cum era de așteptat, și arta se va reinventa, apărând noi curente artistice. De asemenea, foarte previzibil, această revoluție artistică s-a făcut resimțită, pentru prima oară, tot în Franța. 

De cele mai multe ori, o schimbare este primită cu reticență. Așa s-a întâmplat și cu noul curent artistic, Impresionismul, manifestat cu precădere în perioada cuprinsă între anii 1865-1885, prin artiști precum Claude Monet, Paul Cézanne sau Edgar Degas, iar numele curentului provine de la pictura Impression, soleil levant, realizată în 1872 de către Claude Monet. Édouard Manet, o figură importantă a perioadei, este considerat ca fiind un precursor al Impresionismului, acesta neparticipând la expozițiile impresioniștilor. Cu toate acestea, picturile lui Manet au influențat și au pregătit terenul pentru apariția Impresionismului.

Întrucât noile picturi nu respectau standardele impuse de Academie, Napoleon al III-lea a interzis expunerea acestora, fiind interzise atât picturi ale lui Manet, cât și ale altor pictori ai vremii. Motivul cel mai des invocat era indecența. Desigur, nu doar împăratul era contrariat de noul curent. Noul curent a fost intens discutat, ridiculizat, aclamat. Oamenii erau bulversați de noul stil pe care nu știau cum să îl perceapă. Întrucât lucrările nu mai erau acceptate în saloanele oficiale, artiștii își for face unul propriu, denumit Le salon des refusés.

În 1863, Édouard Manet pictează două dintre tablourile care au dat naștere unui val de controverse: Olympia și Le Déjeuner sur l’herbe. Lucrarea Le Déjeuner sur l’herbe constituie un adevărat început în transformarea concepției despre culoare și lumină. 

La o primă analiză a tabloului Le Déjeuner sur l’herbe, putem deduce de ce la vremea respectivă a fost greu de acceptat de către întregul public. Pictura prezintă o relaxare totală a personajelor, o relaxare ce nu corespundea cu viața din înalta societate pariziană de la acea vreme. Primul element care atrage inevitabil privirea este contrastul dintre prezența femeii fără haine și celelalte două personaje prezente în același plan, și anume de doi domni îmbrăcați elegant care ignoră complet prezența femeii, sau, mai degrabă, postura în care aceasta se găsește. În plan îndepărtat mai este o femeie care, după unele păreri, ar face un gest, de asemenea, erotic. 

Lângă coșul cu resturi de mâncare putem remarca hainele doamnei din prim-plan, deci putem presupune că acest tablou ar  avea o poveste. Cele patru persoane, posibil două cupluri, au venit la iarbă verde, iar, după ce au consumat produsele alimentare pe care le luaseră cu ei, s-au făcut mai comozi. Unul dintre cei doi domni pare să explice ceva, gesticulând cu mâna dreaptă, însă subiectul conversației pare să fie unul banal, la fel ca și momentul imortalizat. 

Privirea femeii care este îndreptată spre privitor pare să fie una foarte normală, ca și când cineva care se află într-o discuție și întoarce capul pentru scurt timp spre a vedea o mișcare din apropiere, privitorul care se află în trecere. De asemenea, personajele se află într-o apropiere foarte mare una față de cealaltă. Chiar dacă presupunem că unul dintre bărbați este soțul femeii, celălalt, oricare ar fi acesta, este nepotrivit de aproape. Putem observa și un contrast între bărbații și femeile din tablou. Bărbații sunt îmbrăcați într-un stil clasic, în timp ce una dintre femei este dezbrăcată, iar cealaltă este îmbrăcată destul de sumar.

Decorul este, de asemenea, unul interesant. Resturile de mâncare și coșul vărsat sugerează că tocmai fusese servită masa. Momentul de după masă este unul destul de intim, în special în cazul de față, când este vorba despre o ieșire la iarbă verde, deci nu poate fi vorba despre un dineu oficial. De asemenea, momentul de după masă nu se obișnuiește să fie imortalizat într-o pictură. Dacă astăzi se poate realiza un tablou cu orice temă, întrucât nimic nu pare să mai surprindă, la vremea respectivă picturile obișnuiau să aibă două teme: istorice și religioase, iar personajele prezente în Le Déjeuner sur l’herbe nu sunt personalități istorice și cu atât mai puțin sfinți sau personaje mitologice.

Astfel, un moment inexpresiv, banal, precum momentul de după masă, când oamenii se întind și se relaxează, este imortalizat având totodată și elemente noi. Așadar, se sugerează faptul că nuditatea este un lucru absolut normal pentru acești oameni, contrar convingerilor societății. Evident, nu de aceeași părere au fost și criticii de artă, dar și pasionații de pictură ai vremii, care au considerat că nu este normală și banală o asemenea postură. Totodată, privind la decor, putem remarca faptul că participanții la masă consumaseră o cantitate însemnată de alcool, consumul mare de alcool nefiind privit nici el cu ochi buni de către societate. 

La o analiză mai profundă a picturii, putem spune că privirile personajelor pot avea o însemnătate mai profundă, în special cea a femeii. Privirea extrem de liniștită și desprinsă dintr-un mediu familiar este foarte expresivă. Femeia pare a fi extrem de abordabilă, dând senzația că, dacă i s-ar adresa o întrebare, ar răspunde cu o lejeritate extraordinară. Această senzație oferită de privirea ochilor îndeamnă privitorul să se alăture acestui moment, să vină și să se așeze lângă personajele din tablou și să adere la ritualul din timpul și de după dejun. Desigur, în perioada în care a fost pictat tabloul, privitorii au reacționat, cel mai adesea, prin râsete sau prin indignare. Astăzi, invitația femeii de a te alătura poate genera, mai degrabă, un zâmbet care ar da de gol privitorul că, de fapt, consideră invitația ca fiind tentantă. 

Dincolo de toate aceste impresii, lucrarea are ca temă conversația, dar nu ca acțiune, ci ca modalitate de construcție compozițională. Subiectul este ales după lucrarea lui Giorgione, Concert Câmpenesc și constituie un adevărat început în transformarea concepției despre culoare și lumină. Prin centrarea luminii și prin utilizarea de culori închise pentru fundal, acesta face ca atenția privitorului să se îndrepte inevitabil spre un anumit punct. Lipsa clar-obscurului, care nu mai dă efecte de volum, precum și raporturile reciproce dintre culorile ce alcătuiesc întreg spațiul pictural și care nu mai modelează sau reliefează forma, constituie elemente de noutate. Ca și elemente definitorii, autorul folosește tonuri plate, întinse uniform pe suprafețe mari, fără nuanțe, și folosește negrul ca și culoare. 

Remarcăm astfel că Édouard Manet, prin tehnicile folosite, poate fi considerat un veritabil precursor al Impresionismului, lucrările sale pregătind terenul pentru apariția unui nou curent artistic. Cu toate că Manet se apropie de tehnica impresionistă, acesta nu ajunge la o diviziune a tonurilor, iar peisajul este încă folosit ca un cadru de desfășurare a unei acțiuni, și nu doar pretext pentru studiul luminii sau al culorii. 

Continuarea →