Muzeul Ermitaj – Imaginea Rusiei moderniste

Dorința de dominare rusească în Europa, de europenizare și îmbunătățire a relațiilor cu țările europene s-a manifestat și prin construirea orașului Sankt Petersburg, inițial ca un punct militar, devenit ulterior capitala Imperiului Rus din dorința lui Petru cel Mare. Vizitarea muzeului Ermitaj este așadar esențială cunoașterii culturii rusești și a istoriei unuia dintre cele mai impunătoare popoare ale istoriei.

Orașul dur, martor al multor scene dramatice și prezent adesea în operele marelui Dostoievski, și-a păstrat spiritul oriental, fiind puternic marcat de barocul și neoclasicul europene, țarul apelând adesea la arhitecți europeni pentru construcția impozantelor clădiri, printre care și palatele Ermitajului: Palatul de Iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj și Teatrul Ermitajului, realizate în secolele XVIII și XIX. Deși destul de diferite ca stil, cele 5 clădiri ale Ermitajului formează un complex care deține colecții de artă plastică și decorativă din întreaga lume, dedicate culturilor primitive, antice, artei orientale, rusești, europene, dar și numismaticii.

Picture1.png

Palatul de Iarnă are o istorie demnă de grandoarea sa. Construit în 1711, acesta este reconstruit în 1721 după moartea lui Petru cel Mare, pentru a fi reconstruit în 1754 de către Francesco Rastrelli, deoarece Elizabeta, fiica lui Petru cel Mare, considera că acestui palat îi lipsește grandoarea. Dar aceasta nu va fi ultima reconstruire a palatului. În 1839 palatul este reconstruit, după ce în urmă cu doi ani a fost distrus de un incendiu, țarul Nicolae I ordonând ca acesta să fie reconstruit în mod identic.

După cum îi spune și numele Micul Ermitaj este cea mai mică clădire din complexul celor 5 clădiri ale muzeului, acesta fiind construit de către Jean Baptiste Vallin de la Mothe într-un stil clasicist.

Picture1.png
Dorințele lui Petru cel Mare de a construi un oraș european drept capitală a Imperiului Rus s-au materializat și în specificul Ermitajului, unde atât Petru cel Mare, cât și succesorii săi au dus la formarea unor colecții extraordinare de creație occidentală începând cu secolul XV până în prezent. Se vor face cunoscute și trăsăturile țarilor ruși în aceste colecții. Astfel, Petru cel Mare va avea o afinitate pentru arta flamandă și olandeză (până și numele inițial al orașului fusese Sankt Piterburh). Prima extindere a complexului de clădiri ce aparțin astăzi Ermitajului datează din vremea Ecaterinei cea Mare care și-a dorit construirea unui refugiu în apropierea Palatului de Iarnă. Se construiește astfel o clădire formată din două părți ce vor fi unite printr-o grădină suspendată ce va purta numele de Ermitaj, aceasta reprezentând un loc de relaxare. Aici își are originea o minunată colecție de picturi olandeze și flamande prin achiziționarea a peste două sute douăzeci de picturi de la un comerciant berlinez.

Pentru a avea o colecție care să rivalizeze cu cele ale demnitarilor din Occident, Ecaterina cea Mare și-a însărcinat agenții săi să participe la licitații de opere de artă sau să cumpere de la diverși artiști contemporani opere de artă. Astfel, Ecaterina cea Mare îi va implica în acțiunea sa nume precum Denis Diderot sau Frederic Melchior Grimm. Astfel se creează o tradiție constantă a muzeului de a-și îmbogății colecțiile apelând la autori francezi, la Ermitaj regăsindu-se opere ale unor mari artiști francezi precum la Boucher, la Fragonard sau Hubert Robert și Greuze care își au expusă la Ermitaj aproape toată creația, Greuze fiind unul dintre artiștii preferați ai țarinei Ecaterina cea Mare.
Picture1.png

Colecția lui Coblentz, formată nu doar din tablouri remarcabile, ci și din peste șase mii de desene, dar și cea a contelui Von Bruhl, care conținea lucrări ale lui Rubens, sau Rembrandt, au fost achiziționate de către prințul Golițîn, ambasador la Haga și Paris.

Cel mai important moment a fost reprezentat de achiziția din 1772, moment în care Ermitajul a fost îmbogățit cu peste patru sute de opere care aparținuseră bancherului Pierre Crozat. Extraordinara colecție cuprindea lucrări ale lui Rafael, Rubens, Rembrandt sau Giorgione. Nouă ani mai târziu, a fost achiziționată colecția contelui Boudoin, aceasta cuprinzând peste o sută de pânze, printre care lucrări ale lui Rembrandt. Se remarcă astfel o pasiune a țarinei pentru artă, o pasiune chiar voluminoasă, întrucât numărul impresionant de colecții necesitau un spațiu mare de depozitare și expunere. Se construiește astfel între 1771 și 1779 Marele Ermitaj. Chiar dacă anii ’90 ai secolului XVIII au fost mai liniștiți în privința achizițiilor, pasiunea Ecaterinei cea Mare este incontestabilă, în 1796 colecția sa număra aproape patru mii de opere, dublu față de anul 1774.
Picture1.png

Accesul vizitatorilor în muzeu s-a reglementat în 1805, datorită apariției noului concept de muzeu deschis publicului larg și datorită apariției altor muzee occidentale precum Luvru, Muzeul Național din Berlin sau British Museum. Chiar dacă accesul în Muzeul Ermitaj era posibil și înainte de 1805, cu precădere studenților Academiei de Artă, străinilor, demnitarilor sau chiar și pasionaților de artă, treptat, muzeul devine deschis unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori, chiar dacă rămânea o expoziție privată, patronată de către țar.

Evenimentele istorice nu puteau trece neobservate la Ermitaj. După victoria sa împotriva lui Napoleon Bonaparte, acesta a achiziționat aproape patruzeci de opere ce decoraseră reședința Josephinei de Beauharnais, memorând acest eveniment istoric și în cadrul Muzeului Ermitaj, dar aducând totodată și un omagiu soției dușmanului învins.

După achizițiile masive din secolul al XVIII-lea, secolul XIX devine mai echilibrat, atât ca număr de achiziții, cât mai ales ca selecție a acestora. S-a dorit astfel acoperirea lacunelor și eliminarea disproporțiilor dintre colecții. Se achiziționează astfel și opere spaniole și se trece de la așezarea pur decorativă la așezarea pe colecții.  Colecția se va mări totuși semnificativ și în cursul secolului XIX, spre exemplificare se poate analiza vânzarea colecției Barbarigo la Veneția în 1850 și ajungerea în capitala rusă a câtorva opere ale lui Tiziano, Veronese, Jan Provost sau Rogier van der Weyden, ultimii doi autori olandezi neregăsindu-se anterior la Ermitaj.

Picture1.png

În 1837, Palatul de Iarnă este distrus, pânzele din Micul Ermitaj nefiind deteriorat. Palatul a fost reconstruit rapid, moment în care s-a readus în discuție construirea unei clădiri speciale pentru muzeu, țarul Nicolae I admirând personal acest nou concept în Occident, în timpul unei călătorii în Berlin și Monaco. Încep așadar, la doi ani de la incendiul de la Palatul de Iarnă, construcțiile pentru Noul Ermitaj, construcție care a durat până în 1851. Poziționat în proximitatea Palatului de Iarnă, detaliile arhitectonice ale Noului Ermitaj sunt inegalabile, beneficiind de o eleganță extraordinară prin decorarea cu fresce și sculpturi ale fațadelor exterioare, acompaniate de interioare somptuoase și pline de decorațiuni în relief. Inaugurat la un an după finalizarea construcției, noul muzeu funcționa ca o unitate autonomă organizatoric, dar și din punct de vedere al conservării și studiului, chiar dacă administrativ a rămas sub jurisdicția Curții Imperiale.

Picture1.png

Pe lângă achiziții, Muzeul Ermitaj s-a bucurat și de primirea unor donații consistente, cum a fost cea a prințului Golițîn sau cea a colecționarului Alexei Khitrovo.

Epoca sovietică își va lăsa și ea amprenta asupra Muzeului Ermitaj, mărirea patrimoniului producându-se prin naționalizarea tuturor bunurilor, printre care și operelor de artă din colecțiile particulare. Astfel, mari colecții ale burghezilor ruși, ale familiilor princiare sau opere aflate în palatele din afara spațiului urban au ajuns la Muzeul Ermitaj. După Revoluția din Octombrie, clădirile Palatului de Iarnă au devenit săli de expoziție și au fost deschise publicului.

Un alt moment important este desființarea Muzeului Național de Artă Modernă Occidentală din Moskova, fiind transferate la Ermitaj zeci de opere de artă, în special de origine franceză.

Desigur, istoria ne prezintă și perioade mai puțin faste, perioade care se vor manifesta și asupra Muzeului Ermitaj. Un moment interesant și destul de nepotrivit pentru Muzeul Ermitaj este reprezentat de Primul Război Mondial, când o parte a Palatului de Iarnă a fost transformată în spital.

Un alt moment delicat a fost reprezentat de Asediul Leningradului, Ermitajul fiind una dintre țintele Wehrmacht-ului, care primise ordine să distrugă orașul. Orașul a fost astfel victima bombardamentelor nesfârșite. Pentru a se proteja lucrările, acestea au fost ascunse în beciurile muzeului sau trimise la Ekaterinburg, departe de zonele afectate de război, în timp ce peste 12.000 de oameni trăiau în cadrul Muzeului Ermitaj pentru a diminua pe cât posibil daunele provocate de război și frig.

Picture1.png

Astăzi, metropola rusă se mândrește cu 250 de muzee, între care Ermitajul este o adevărată perlă a coroanei, cu 4 milioane de vizitatori în fiecare an. Multitudinea colecțiilor adunate de-a lungul timpului și expuse într-un spațiu atât de vast și totuși insuficient pentru amploarea lor, a dus la expunerea tablourilor deosebit de aproape unul de celălalt, apărând astfel conceptul de expunere peterburgheză.

Continuarea

Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962

„Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962” de George Enache și Adrian Nicolae Petcu este împărțită în nouă capitol, care la rândul lor sunt împărțite în subcapitole. Autorii au apelat ca surse principale la Colecția „Biserica Ortodoxă în dosarele Securității”, dar și la istoriografia română. Așa cum se prezintă încă de la început, principala temă este reprezentată de lupta de „compromise, supraviețuire și rezistență” a Bisericii ortodoxe române între 1948-1964 sub patriarhul Justinian.

Conflictele dintre Biserică și stat au apărut încă din timpul lui Carol al-II-lea. Unii acuzau Biserica de corupție și de un nivel scăzut al dialogului politic, iar alții susțineau că ea trebuie să participe în viața politică. Mulți clerici s-au implicat în viața politică încă din anii 1930 intrând în Mișcarea Legionară, de acest lucru comuniștii folosindu-se mai târziu pentru a-i băga la pușcărie.

dd205c33ef6b4943d37de1349fd86bde-8477209-700_700.jpg

Din 1945, toate guvernele care au urmat păstrau și augmentau legile vechi privind relația dintre stat și Biserică. Comuniștii voiau să-i determine pe clericii să creadă că susțin cauza bisericii, însă de fapt comuniștii controlau și mai mult Biserica[1]. Partidul Comunist în 1945 accepta și credincioși și necredincioși, pentru a atrage Biserica și mai mult de partea lor. Aceștia susțineau că este respectată libertatea de credință, că recunosc rolul social pe care îl are Biserica. Gheorghe-Gheorghiu-Dej înainte de alegerile electorale din 1946 afirma că Biserica nu va fi separată de stat iar clerici își vor lua salariile în continuare. „Numitorul comun” dintre stat și Biserică a fost numit Petru Groza, inițiatorul „Frontului Plugarilor”. Acesta era fiu de preot și fost membru al Congresului National Bisericesc de la Sibiu. Groza s-a remarcat în timpul reformei agrare din 1945 pentru că nu a secularizat și pământurile bisericilor și mănăstirilor. În capul Ministerului Cultelor era de acum numit preotul Constantin Burducea, care mai târziu va înființa „Uniunea Preoților Democratici”. În schimb, tot în 1945 au fost arestați toți preoții considerați fasciști și duși în lagăre. Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat un nou Sinod unde a manifestat contra arestărilor preoților ortodocși. În urma crizei regale din septembrie 1945, guvernul promitea eliberarea tuturor clericilor din lagăre și puși din nou în drepturi.

Comuniști au început din 1948 să controleze Biserica și mai mult. Membrii comuniști au adoptat și mai multe măsuri cu caracter antireligios și concepeau Biserica precum o instituție a societății. Prin noua lege de la 2 martie 1948, clericii trebuiau de acum să depună jurământ față de noul regim. Datorită faptului că toate cultele religioase trebuiau să depună jurământ față de noul regim, comuniști au întrerupt relațiile Bisericii Catolice cu Vaticanul[2]. Biserica Greco-Catolică a fost înglobată în BOR. Situația din Ministerului Cultelor s-a schimbat și mai mult din momentul adoptării instituției supraveghetorului, dar și a împuternicitului cultelor. Acest inspector era doar local pe București, transmitea și informa Secretariatul CC al PRM. Tot din anul 1948 se introduce și „dreptul de supraveghere și control, prin inspectorii de control atașați direcțiunii cultului ortodox”[3]. Acești inspectori trebuiau să raporteze rapoartele Securității. Relația inspectorului cu clericalii erau una foarte abuzivă. Patriarhul Justinian Marina a intrat în conflict cu ministrul cultelor, astfel încât își dorea să transmită această problemă la CC al PMR. „Împuterniciții”, inspectorii, pentru a-și ușura munca, apelau direct la episcopi și protopopi „pentru îndrumarea și antrenarea ierarhiei și prin ea a deservenților”. Din 1949 religia se scoate din învățământ. Arestările clericilor din anul 1950 s-au bazat pe arhivele fostei Siguranțe, dar și a unor clerici colaboratori cu Securitatea în urma unui șantaj.

Datorită faptului că patriarhul Nicodim Munteanu era deja bolnav trebuia să se aleagă un nou patriarh care să fie bine văzut în ochii comuniștilor. Justinian Marina l-a adăpostit pe Dej în momentul în care acesta a fugit din lagăr. De aceea a fost ales pe data de 24 mai 1948 Patriarh al României. În capitolul „Apostolatul social al Patriarhului Justinian Marina. Fundamente teologice” patriarhul descrie rolul pe care l-a avut Iisus Hristos pe pământ dar și care este rolul preoților pe pământ. Cu toate acestea, patriarhul descrie și care este poziția Bisericii în stat, ambele(Biserica și statul) „slujesc aceleași interese, cele ale poporului”. După instaurarea regimului democratic popular, patriarhul a susținut public că Biserica trebuie să participe împreună cu statul, ci nu lăsată deoparte. În 1956 a avut loc deschiderea cursurilor seminarelor monahale unde Justinian descria și insistența în crearea relațiilor dintre Biserică și stat. după 1957 au fost admise libertatea practicii cultului, propria organizare a cultelor, instaurarea egalității între acestea, reforma învățământului etc.

Patriarhul_Justinian.jpg

În ceea ce privește abolirea monarhiei, noua Constituție din 1948 și colectivizarea Justinian Marina a fost de acord. Ba mai mult, acesta a îndemnat preoții „să participe” la aceste colectivizări. Munca în viziunea patriarhului era una în conformitate cu Biblia, în care munca prin constituție era apărată, astfel poporul prosperând, iar fiecare om era mulțumit și fericit. Libertatea conștiinței și a religiei erau garantate prin constituție. Conducătorul bisericii române în ziua de Paști din 1962 felicita preoții pentru munca depusă pentru colectivizarea agriculturii. De asemenea, așa cum sunt menționate și în paginile următoare, clericilor le-au venit și misiunea de a predica pacea în lume.

Părintele Justinian a luptat cu comuniști împotriva arestărilor preoților. A depus numeroase dosare pentru a dovedii că acei slujitori ai Domnului erai nevinovați de absolut nimic. Pe de altă parte, comuniștii susțineau că toți cei arestați erau anti-republicani sau anti-semitism. De sub arestul securității au fost eliberați Bartolomeu Anania, Grigore Nicolau și mulți alții.

În timpul ocupației germane au existat emigranți politici români ai Mișcării Legionare, printre care și preoți. După 23 august 1944 s-a alcătuit „Guvernul național român de la Viena”. Aici la Viena se va refugia și mitropolitul Visarion Puiu care, la un moment dat, a fost propus ca prim-ministru al României. Acesta a fost propus ministru al cultelor, însă va refuza, dar va crea „Episcopia românilor din străinătate” ca propagandă împotriva bolșevicilor. După ce Germania va fi înfrântă, toți membrii „guvernului” român de la Viena vor fugii spre Italia. Visarion Puiu datorită faptului că nu putea accepta unele tradiții catolice a plecat în Elveția, iar după în Franța. Vaticanul l-a acuzat de „crimă de dezastrul al țării…punându-se în slujba hitlerismului”. Acesta a înaintat un memoriu autorităților române la 30 ianuarie 1947, în care justifica activitățile sale și respingerea acuzaților. Tribunalul român comunist a respins cele spuse de mitropolit în 1948. Visarion Puiu a fost și caterisit de Sf. Sinod al BOR. De aceea el propune să creeze un congres al clerilor și al poporului român din exil, iar în cele din urmă să creeze un Sinod autonom până la eliberarea României. Însă aceste intenții au fost un eșec. El va rămâne conducătorul bisericii române din Paris. Și în Statele Unite ale Americii se organizează o episcopie ortodoxă română pe 5 iunie 1950 cu sediul la Detroit, Michigan. Această episcopie a condamnat crearea unei altei episcopii la Ohio, sub Ștefan Opreanu. Visarion Puiu îl recunoștea drept conducător spiritual pe Policarp Morișca. În noiembrie 1950 BOR îl hirotonește pe Andrei Moldovan ca episcop ai românilor din America.

Preotul Victor Leu a fost unul din acele persoane care a fugit din țară. Cu ajutorul Casei Regale Române și a englezilor a fost numit episcop la Munchen. Însă în timp Victor Leu s-a îndepărtat de englezi, iar aceștia nu iau mai acordat nici un ajutor și l-au predat sectorului sovietic în 1952. Preotul Leu a fost dus la Moscova, apoi la București unde a fost anchetat. La Salzburg va fi numit Emilian Vasiloschi în locul preotului Leu. Acest nou episcop a fost numit pe Germania și Austria. Parohiile din vestul Europei au fost preluate mai târziu de Teofil Ionescu în locul lui Visarion Puiu.

Continuarea

Columna lui Traian

Împăratul Traian este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați împărați ai Imperiului Roman. Conducând imperiul între 98 și 117, acesta a reușit să aducă în timpul domniei sale imperiul la întinderea maximă pe care o prezintă istoria. Printre realizările lui Traian din această perioadă se poate aminti anexarea Regatului Dacia ca provincie romană în urma războiului din 105-106, moment care a fost imortalizat într-una dintre marile capodopere arhitecturale ale vremii : Columna lui Traian.

Columna lui Traian, finalizată în 113, prezintă sub forma unui basorelief în formă de spirală, războaiele purtate de către romani cu dacii. Cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, monumentul s-a păstrat până în zilele noastre.

Picture1

Imagine 1 Scenă de luptă între daci și romani

Construită de către Apolodor din Damasc, aceasta a fost amplasată în Forul lui Traian din Roma, iar după moartea împăratului a devenit și monument funerar, cenușa acestuia fiind depusă într-o urmă din aur la baza columnei. Complexitatea Columnei lui Traian este dată nu doar de basoreliefurile extrem de detaliate, dar și de structura interioară care prezintă o scară în spirală spre vârful monumentului unde era amplasată inițial statuia lui Traian, pierdută încă din Antichitate și înlocuită în 1589-1590 cu o statuie a Sfântului Petru. Columna lui Traian este alcătuită din fundație, piedestalul, columna și statuia. Datele tehnice ale columnei sunt absolut impresionante. Înălțimea bazei este de 1,70 metri, înălțimea arborelui este de 26,92 metri, înălțimea blocurilor de 1,5 metri, diametrul arborelui este de 3,6 metri.

Picture1

Imagine 2 Tehnică militară a epocii imortalizată pe columnă

Partea inferioară a columnei este reprezentată de scene din primul război cu dacii din 101-102, iar partea superioară de scene din cel de-al doilea război, 105-106. Cu toate că este un monument care glorifică și prezintă două evenimente militare, scenele violente caracteristice războiului sunt destul de puține, fiind prezente mai degrabă scene de glorificare a armatei și a politicii împăratului, servind mai degrabă propagandei împăratului și atragerea încrederii populației romane asupra armatei. Mesajul afișat pe columnă poate fi considerat ca fiind și unul de revanșă.

Picture1

Imagine 3 Columna lui Traian, vedere în întregime

Pe columnă sunt reprezentate momente precum prima trecere a legiunii romane în nordul Dunării, călătoria lui Traian în Dacia (împăratul a participat personal la război), predarea dacilor, încheierea primului război, podul de peste Dunăre, asaltul capitalei Sarmisegetusa, moartea regelui dac.

Picture1

Imagine 4 Regele dac Decebal pe Columna lui Traian

Pe columnă sunt reprezentate peste 2.500 de personaje, un număr cu adevărat impresionant. Predomină prezența soldaților, preoților, oamenilor de stat. Sunt prezentate și diverse arme, nave, forturi care ne prezintă tehnica militară a vremii. Detaliile extrem de bine realizate ale basoreliefului lasă privitorul cu impresia că evenimentele de acolo sunt reale și prezintă adevărul istoric. Eroul central al evenimentelor prezentate, Împăratul Traian își face apariția și el pe columnă de aproape 60 de ori. Unii istorici consideră că inițial columna avea o acvilă ce a fost ulterior înlocuită cu statuia lui Traian după moartea acestuia din 117.

Picture1

Imagine 5 Sinuciderea regelui dac Decebal, reprezentată pe Columna lui Traian

Cel mai glorios moment al războaielor, capitularea din 106, este reprezentată pe columnă la final prin reproducerea morții lui Decebal și expunerea capului acestuia în fața trupelor romane. Pe lângă detaliile impresionante regăsite pe columna lui Traian, sunt voci care susțin că aceste elemente prezente pe columnă erau, de fapt, pictate, practică preluată, probabil, de la greci. Tehnica fluorescenței razelor X a demonstrat prezența unor elemente cu nivel atomic corespunzător prezenței culorilor.

Picture1.png

Imagine 6 Statuia Sfântului Pentru de pe Columna lui Traian

Motivele pentru care columna lui Traian este atât de cunoscută sunt păstrarea până în zilele noastre a columnei ca singur element rămas din Forul lui Traian, dar și prin remarcarea acesteia ca fiind cea mai mare sculptură în relief realizată în toată Antichitatea. Colosala columnă a reprezentat de-a lungul istoriei un reper pentru mulți artiști, dar și pentru unii oameni politici. Napoleon Bonaparte dorea secționarea columnei și transportarea acesteia la Paris, ulterior fiind convins să renunțe la această idee. Napoleon al III-lea a reușit să ofere Franței o copie a Columnei lui Traian, Marea Britanie deținând și ea una din dorința reginei Victoria. Muzeul Național de Istorie din București deține și el o copie a Columnei lui Traian

Continuarea

Cetatea Tomis

Cu peste două milenii și jumătate în urmă, la jumătatea secolului VI î.Hr, grecii veniți din Milet au întemeiat pe malul Mării Negre, locul fiind propice schimburilor de mărfuri cu populația geto-dacă, fiind totodată și favorizat datorită golfului și peninsulei formate pe țărmul mării. Săpăturile arheologice au confirmat însă existența umană încă dinainte de venirea grecilor. Perioada de sfârșit a epocii bronzului o descoperire reprezentând un depozit format din 38 obiecte din bronz, excavat in cartierul Palas, care se compune din 12 celturi, 23 securi, un varf de cutit, 2 turte – toate in greutate de peste 7 kg. Câteva secole mai târziu sunt constatate și urme de locuire geto-dacă. [1]

Săpăturile realizate în parcul catedralei ne sugerează faptul că grecii doreau inițial să construiască o factorie comerciala ce precede constituirea coloniei propriu-zise, Tomisul urmând să capete atribuții de polis abia două secole mai târziu, timp în care se constată o dezvoltare și ridicare de apeducte și edificii publice, din care au mai rămas puține.

În secolul I î.Hr, orașele din zona pontică trec sub administrație romană, inclusive Tomisul, aproximativ în 72 î.Hr, urmând ca două decenii mai târziu să treacă sub stăpânirea lui Burebista până la moartea acestuia.

Venirea romanilor se manifestă și prin regruparea orașelor pontice într-o regiune care va regrupa inițial Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos, ulterior adăugându-se și Mesembria. Chiar dacă inițial reședința regiunii se va afla la Odessos, aceasta se va muta la Tomis în timpul secolului I d.Hr. unde se va afla și comandamentul militar al Pontului Euxin. Tot în această perioadă, în Tomis sunt construite temple, piețe publice, băi publice sau ateliere de prelucrat marmura. Tomisul a atins maximul de înflorire în timpul dinastiei Antoninilor şi Severilor în sec. II, iar în anul 138 a devenit metropola Pontului. Tomis este și locul de exil al poetului roman exilat Ovidiu, exilat din ordinul lui Octavian Augustus.

Picture1

Incepand cu veacul al III-lea p.Chr., pax romana este tot mai des tulburata de invaziile carpo-getilor, de natura sa prejudicieze considerabil viata Tomisului, oras pe care documentele epocii il supranumesc „prea stralucita necropola si capitala a Pontului Stang”.

Catre sfarsitul secolului III si in veacurile urmatoare, pana la imparatul Iustinian (527-565) se vor face mari eforturi pentru refacerea zidului de incinta (vizibil si astazi in Parcul Arheologic). Reformele lui Diocletian au reușit să dea o nouă structură administrative și militară. Regiunea se va numi acum Scythia Minor, iar reședința aflându-se tot la Tomis. Importanța orașului în perioada romană ne este data de existența edificiului roman cu mozaic, monede, ceramică.

Secolele VI-VII au reprezentat și pentru Tomis un moment de răscruce din cauza invaziilor popoarelor migratoare, în anul 601 fiind distrus de avari, stăpânirea bizantină reinstaurându-se abia în 971 când este desființat țaratul bulgar și este recreate o regiune în jurul mării cu capitala la Silistra. În această perioadă se folosește și denumirea de Constanța, denumire ce pare a fi preluată de la un cartier al Tomisului.

Picture1

Cetatea Tomisului cuprinde:

  1. resturi lipsite de monumentalitate din comuna primitivă (epoca fierului) invizibile azi;
  2. straturi compacte din epoca greacă veche (sec. VI-IVa.Chr) ascunse;
  3. straturi masive elenistice (sec. IV-I a.Chr);
  4. construcții de mari proporții din epoca elenistică târzie (sec. I-II d.Chr);
  5. resturi importante de temple, antrepozite, edificii publice, pavimente cu mozaic, colonade, străzi și apeducte, piețe comerciale, monumente de artă dispărute, ateliere de marmură, sticlărie și ceramică din epoca imperială romană (sec. I-III d.Chr),
  6. basilici cu abside și cripte subterane, edificii publice, străzi pavate, etc din perioada mai dezvoltată a creștinismului (sec. IV-VI d.Chr);
  7. zidurile de incintă de circa 3 m grosime cu porți și turnuri de apărare ridicate în sec. III și refăcute până în sec. VI d.Chr.,
  8. cartierul bazilicilor creștine și al atelierelor ceramice de pe teritoriul gării vechi.[2]
Picture1

Straturile de cultură materială antice se succed de sub stratul modern în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului, înălțimea acestora variind între 1 și 7 metri, ajungându-se chiar și la 10 metri în anumite situații.

Zidul de incintă din perioada romano-bizantină este și astăzi parțial vizibil de-a lungul Bulevardului Ferdinand. Acesta era prevăzut cu două porţi şi mai multe turnuri de apărare. Poarta de vest flancată de două turnuri mai păstrează pragul şi cadrul cu urme din sistemul de prindere. Prin ele se făcea legătura cu cetăţile din sud de pe litoral. Poarta de nord, lată de 25 de metri, lega Tomisul de localităţile din nord şi interiorul regiunii. În urma unor săpături realizate în anii ’50, s-a constatat că zidul a fost refăcut în secolul VI, iar traseul fiind identic cu cel din secolul III. Se pot remarca însă și diferențe între cele două construcții, vizibile în zona porții N. idul este, în ordine cronologică, cel mai recent. Zidul de epocă greacă și poate un altul de epocă romană timpurie nu se cunoaște, dar existența lor este bănuită.

Picture1

Cele două porți ale cetății sunt și ele vizibile astăzi și sunt chiar utilizabile. Poarta de NE, cu celebrul turn al măcelarilor, are o deschidere de 4,3 m. Resturi ale acestui turn pot fi observate chiar în partea dinspre mare a parcului, la doi paşi de harta antică a oraşului. Poarta de SV era flancată de turnuri de apărare rectangulară. Grosimea zidului este de 3,2 m.

Picture1

Edificiul roman cu mozaic este un alt monument rămas în stare destul de bună și care poate fi admirat și astăzi. Construit în secolele III-IV, acesta era prevăzut cu ziduri groase, subsol cu magazii și mozaic cu elemente geometrice și florale. În muzeul orașului mai pot fi întâlnite și alte elemente din această cetate, precum statuia de marmura a zeitei Fortuna, protectoarea cetatii Tomis, impreuna cu Pontos, zeul Marii Negre, statuia, tot de marmura, a sarpelui Glycon (o divinitate asiatica).

Continuarea